Aurel Dumitraşcu. Metafora şi poezia politică
Pe lîngă cîteva poeme de antologie, ultimele postume ale lui Aurel Dumitraşcu (Cine merge în Paradis, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2011, ediţie de Adrian Alui Gheorghe) fac dovada unei devoţiuni rare: autorul Bibliotecii de Nord a trăit pentru poezie şi a construit cu fiecare încercare lirică o etică a cotidianului. În fapt, multele volume cu inedite de pînă acum pot releva deopotrivă conştiinţa critică şi fervoarea creaţiei – şi, dincolo de faptul că amplifică pe orizontală cîmpul textual (doar vreun sfert din poemele cunoscute au fost publicate de poet în cele două volume tipărite în timpul vieţii), ineditele, necizelate pînă la capăt, cu caracterul lor de laborator, pot pune mai bine în evidenţă substratul liricii lui Aurel Dumitraşcu, poet intrat cumva în legendă, şi nu numai prin sfîrşitul biografic, ci şi prin intransigenţa şi radicalitatea sa morală. Omul – a cărui dovadă scriptică sînt jurnalele sale şi corespondenţa – chiar lăsa impresia că slujeşte, consubstanţială propriei poezii, o etică, făcînd din poezie un exerciţiu de situare în lume.
Reîntemeierea fiinţei prin metafore
Poetica lui Aurel Dumitraşcu, aşa cum o putem reconstitui, propune o recuperare – sau poate, mai degrabă, o reîntemeiere – a fiinţei concrete, ocazionale, prin metaforă. În miezul poeziei sale pare să se afle tocmai metafora. Titlurile ca atare sînt, cel mai adesea, imagini căutate, aproape fără legătură vizibilă cu substanţa poemului, proiectînd într-un teritoriu al neliniştii şi provocării. Ce nevoie avea domnul Kafka de fericire? se numeşte un poem. Un altul, Despre cum a fost şi cum am ajuns în tratatul de eretică. În volumul de debut, un poem se numea Domnul Paganini pleacă pe front. Sînt numai cîteva exemple, poate dintre cele mai ilustrative, dar, cu certitudine, nu-i e străină lui Aurel Dumitraşcu nevoia de a surprinde livresc şi o – pentru unii excesivă – tentaţie a afectării.
De altfel, construite nu o dată ca o succesiune de metafore puternice, tablouri care ascund fragmente de scenarii ori de desfăşurări epice, poemele lui Aurel Dumitraşcu sînt ciudate compoziţii al căror liant e numai în aparenţă derularea sintactică, o anume logică a comunicării. În realitate, metaforele sînt purtătoare de semnificaţii în sine, comunicînd nelinişte, revoltă, melancolie, neavînd nevoie de nici un fel de traducere. Fireşte că, într-o succesiune de astfel de metafore, impactul e şi mai puternic. În plus, peste toate acestea, finalurile poemelor rup iluzia oricărei organicităţi bazate pe coerenţă, de parcă aici s-ar condensa, uneori tocmai prin diferenţă, prin abaterea de la un cîmp de aşteptare construit cu atenţie, efectul poetic. Poezia ca tărîm metaforic, aşadar, într-o gradare care vizează instituirea unei tensiuni a realizării sensului.
În paranteză fie zis, tensiunea e şi mai puternică atunci cînd, deşi proiectate ca imagini, poemele dau senzaţia urgenţei de a comunica. E în permanenţă un destinatar implicat în poemele lui Aurel Dumitraşcu. După cum ştim, jurnalele înseşi sînt scrise la persoana a doua. Aici, aproape fără excepţie, poemele încep cu linie de dialog; nu e un simplu artificiu tehnic, fără substanţă. E ca şi cum fragmentele de scenarii, întîmplările la care se face aluzie, imaginile ca atare au un martor care nu-i altceva decît un intermediar, un – ca să parafrazăm titlul unui volum postum – mesager; poetul se adresează cuiva, este în postura celui care a participat la o întîmplare exemplară în nefirescul ei pe care vrea să o comunice, şi nu din simplă gratuitate, ci din dorinţa de a releva un sens. Cine este acest altul e poate mai puţin important – şi, spunînd asta, nu fac decît să apelez la soluţia cea mai simplă, a abandonului. Importantă e, oricum, nevoia de dialog în sine, care face ca un discurs altfel dificil, cumva hermetic, să se umanizeze.
De altfel, tocmai de aici, dacă vreţi, paradoxul întîlnirii dintre încărcătura metaforică şi abisală a poeziei lui Aurel Dumitraşcu şi urgenţa de a comunica. Prin urmare, nu cumva încărcătura metaforică a discursului trebuie citită în altă cheie decît cea aşa-zis hermetică sau, narcisist, suficientă sieşi? Aş invoca aici fragmente dintr-un poem intitulat Anotimpuri de tablă: „prea devreme retorica este scîncet – seminţe false din care/ se nasc voiajorii/ să nu mai spui niciodată: «criticii seamănă cu/ actorii, scena e mută, sîntem tare deştepţi!»/ la tg. neamţ un ardelean te-a acuzat de prezumţie. dar/ toate aceste personaje sînt o literatură cu capul întors“. De altfel, din volumul de debut ar trebui să invocăm secvenţial un poem complementar: „furtunile au înlocuit sîngele/ (altă memorie va continua tot ce scriu)/ eu cu capul pe masă. punct./ ham! ham! buldogul vecinei/ ham! ham!/ buldogul domnului critic/ şi alţii ne-au acuzat de prezumţie/ şi alţii au spus că d-zeu/ e implicat în examenele mele pierdute/ o, quelle horreur!/ quelle honneur!/ poezia e dincolo de cărţi“. Am impresia că prezumţia care i s-a reproşat va fi fiind legată tocmai de limbajul acesta încărcat metaforic, intrat cumva în contradicţie cu o poetică, aceea a confraţilor tineri, care îşi propunea recuperarea realului, a concretului imediat. Or, poateprezumţia va fi însemnat tocmai devoţiunea şi cultura pe care Aurel Dumitraşcu le cerea poetului. Posibil ca în versurile lui să descoperi ceva din Virgil Mazilescu sau din Bacovia, cum s-a spus, deşi poţi să-i invoci, de asemenea, pe Mircea Ivănescu, pe Emil Botta ori, de ce nu, chiar pe Paul Celan (sînt mai multe secvenţe elocvente în acest sens), dar acest fapt nu dezvăluie decît exigenţa, poate încă nedecantată suficient, faţă de cultura poetică. La drept vorbind, dacă tot am invocat seria de posibile referinţe, de ce n-am spune că vedem mai degrabă în Aurel Dumitraşcu, prin intermediul oniricilor, un barbian? În tot cazul, „poezia e dincolo de cărţi“, decretează el, şi, prin urmare, acuzaţia că ar fi prezumţios cade de la sine.
Aşadar, ca să revenim, nu cumva metafora lui Aurel Dumitraşcu – abuzivă şi excesivă – are funcţia nu de a aboli realul, ci, dimpotrivă, de a-l proiecta într-un anumit plan de semnificaţii? Pledoaria lui este, în permanenţă, pentru realia. „Metafizica e curată neruşinare“, citim într-un poem din volumul de debut. E ca şi cum poetul ne-ar spune că fizica poate fi cunoscută ea însăşi mai bine prin intermediul metaforei. Aşa încît miza poeziei sale este tocmai de a invoca şi de a construi realia; doar că poetul nu găseşte un alt mijloc, mai bun, de a o face decît metafora, poezia sa – adesea ocazională – fiind profund antimimetică. Oricum, ca poet al metaforei, Aurel Dumitraşcu a dat senzaţia hermetismului, a dificultăţii, a unui limbaj suficient sieşi, care comunică, tocmai astfel, neliniştea, angoasa, disperarea. Radu G. Ţeposu îi reproşa, de altfel, „zgura imaginaţiei“, vorbind chiar de o „voinţă străvezie de profunzime“, de unde exhibarea „ideii de tragism“. Poemul, fireşte, e artificiu, e construcţie, e o geometrizare a emoţiei – Aurel Dumitraşcu ştie prea bine acest lucru –, dar excesul metaforic nu este consecinţa unei poetizări a realului, ci mai degrabă expresia neputinţei de a-l depăşi.
Aş face aici un exerciţiu de înregistrare a cîtorva secvenţe în care poezia lui Aurel Dumitraşcu are ca obiect chiar acest raport dintre realitate şi proiecţia imaginar-metaforică. Cînd citeşti versuri precum „Peste scrînciob ninge ca într-o biserică/ iată cum începe nesperata descriere a unui ciulin“ înţelegi că, între referinţa din planul realului şi proiecţia metaforică pot să nu existe deloc puncte de legătură, iar cauza acestei transmutaţii trebuie căutată în altă parte. Poemul din care tocmai am citat sfîrşeşte cu versurile „Mă simţeam minunat înaintea acestei descrieri/ începutul ei nu ruginea într-un codru de frînghii/ mai era ceva/ se mai îmbulzea lumina în frezii/ mai colcăia un măr/ în văzduhul parabolei“. Dincolo de ezitările vizibile, e în aceste versuri o aproximare a relaţiei nesigure, imprecise, dintre spaţiul agrest al concretului şi posibilitatea extazului. Sila de cuvîntul fluture şi de cuvîntul „cireş“ va fi vrînd să sugereze nevoia întoarcerii în real şi în concret. În fapt, poetul trăieşte în permanenţă cu nostalgia naturii, iar biblioteca e mai degrabă un dat nefast. Captiv al ei, poetul reface natura cu o privire care îi identifică substanţa tragică. În general, s-a spus despre Aurel Dumitraşcu, poate şi în urma opţiunii sale evidente pentru cultură, că ar face apologia bibliotecii. Ni se pare că lucrurile stau exact invers. „Petrecerile cu cărţi sînt morţi amînate/ o linişte imperială se lasă pe străzi/ poate n-am să mai scriu niciodată“, citim într-un loc. De altfel, poetul se războieşte el însuşi cu creatorii de metaforă, din moment ce, la un moment dat, spune: „Blana metaforei zgîrie proştii ei rămîn pe/ maluri ca nişte păstăi“. Prin urmare, putem deduce că metafora, temelie a poeticii lui Aurel Dumitraşcu, are o altă funcţie decît aceea pe care implicit aici o acuză. Care e acea funcţie? Deocamdată, să spunem numai că, în contextul mai larg în care apar versurile de mai sus, sensul e al unei completitudini. Realitatea şi cuvîntul nu pot exista decît împreună, natura şi cultura nu sînt incompatibile, moartea şi contemplarea ei fac posibilă poezia care substituie viaţa: „Ţinutul meu e singurătatea în care pîndeşte/ cenuşa. Sau nu: un măr un ulcior văgăuna/ patrie a limbajului hămesit// Blana metaforei zgîrie proştii ei rămîn pe/ maluri ca nişte păstăi. fără ochi fără noduri/ sau plute/ în magherniţele ponosite ale aceloraşi sunete asfixiate/ Furtunul de aer ce să ajute? imnul n-a fost/ niciodată sigiliu viaţa fără cuvinte e o ramă/ fără tablou un semn fără sînge“. În fond, metafora nu-i procedeu gratuit („prezumţios“), ci strict funcţional. O luciditate maximă generează depăşirea realului printr-o proiectare în chiar miezul lui absurd. Tocmai de aceea, numită într-un loc „petrecere cu obiectele“, poezia implică riscul nebuniei: „– Nu mi-e frică de nebunie –/ gîtul ei lung şi fragil tegumentele ei. mizez/ numai pe luciditate motiv pentru care în fulgere/ desluşesc propriile-mi aripi/ capodopera devine un risc. nespus de greu se repetă/ spaţiul în mine – îngăduinţă acestei petreceri cu obiecte!/ iată zîzania ca un grai ostenit/ o singură săptămînă te închipuie tinereţea// macii cenuşei se plimbă pe masă cu mînile roz/ singuri şi hămesiţi// totuşi o piele de struţ se usucă/ în indulgenţa manuscrisului orb“.
Histrionismul – un mod dureros de raportare la real
A vedea în realia un tărîm halucinant înseamnă deopotrivă a sluji poeziei şi lumii. Sigur că e o profesiune de credinţă care poate să pară „teribilistă“. Nu întîmplător, Radu G. Ţeposu îl situează pe Aurel Dumitraşcu în categoria „Criticismul teatral şi histrionic. Comedia literaturii“. În realitate, mult mai pregnant este la el „fantezismul abstract şi ermetic“, care l-ar situa alături de un Matei Vişniec, cu care Aurel Dumitraşcu are multe elemente comune. Histrionismul e numai consecinţa excesului fantezist, metaforic, sub care se ascunde, de fapt, un mod dureros de raportare la real. De altfel, Radu G. Ţeposu vorbea despre un anume „suprarealism desuet“, ceea ce înseamnă, dincolo de tuşa calificativului, o bună situare tipologică. Se vorbeşte mai nou despre barochismul şi chiar despre expresionismul poeziei lui Aurel Dumitraşcu. Nu-i vorbă, duse la extrem, poate că poeziile vor fi avînd ceva din stringenţa strigătului lui Münch. În realitate, viziunile lui, terifiante adesea, construite poate excesiv în direcţia terifiantului, au aerul diafan al proiecţiilor suprarealiştilor. Un aer diafan care devine adesea atroce, deşi poate mai bine ar fi să vorbim despre o atrocitate diafană – mărturie a disperării. El însuşi în poezie preferă să-l invoce pe Dali sau, cel mult, pe Hyeronimus Bosch.
În treacăt fie zis, m-a surprins să descopăr cîteva trimiteri, chiar şi în aceste postume, la Remedios, „inocenta inocentelor“, cu „sînii ei sfînţi“. Să fie vorba despre Remedios Varo, pictoriţa suprarealistă? Imaginile şi metaforele lui Aurel Dumitraşcu vin, oricum, ca şi în cazul lui Vişniec, din imaginarul suprarealist. Un poem se numeşte Femeia oarbă la pian. Cît despre versuri, putem citi aproape la întîmplare, cel puţin din antume, imagini descinse parcă dintr-un pictor suprarealist. Tărîmul realului e, de fapt, unul oniric: „vine amurgul, cînd ridicaţi palmele/ pescăruşii se odihnesc pe ele/ au privirile reci, cinice chiar/ voi nu mai spuneţi nimic/ ei stau pe mîinile voastre; cei de pe plajă/ se miră/ că aşa de repede uneori ies copacii din mare“. Am citat fragmentar din primul poem al volumului. Să-l citim pe al doilea (intitulat Babilonul memoriei sau Biblioteca fără personal), integral: „– În fiecare sertar/ era aşezat creierul unui om/ nu întîmplător încăperile miroseau a iluzii/ fiecare locuitor al Pămîntului/ se înfăţişa în haine cu gulerul alb/ îşi muta în dreapta privirile/ în stînga întotdeauna cuvintele; cu deosebită delicateţe/ îşi lua propriul creier în palme/ şi-l punea pe o bucată de lemn/ următoarele mişcări aveau ceva straniu/ (s-au văzut adolescenţi care-şi duceau grăbiţi mîna la ochi)/ din sertar alt creier se ridica tremurînd/ aşezîndu-se în locul gol/ prin aer trecea o pianină dezacordată/ apoi Cel Schimbat lua creierul de pe lemn/ şi-l închidea în sertar:/ cum se mai ghemuia muţenia în noi!/ în noile condiţii, omul mai întreba cît e ceasul?/ saluta inexplicabil pereţii şi tacticos,/ se ducea la o tutungerie:/« – Ultimul număr al ziarului judeţean, vă rog!»“. Toate acestea demonstrează însă nu nevoia de metaforă, ci de real. Tocmai de aceea, nevoia de a vedea e înşelată prin substituire metaforică: „Cu mici şiretenii umplem ochiul absurd şi hămesit/ ca un fluviu cu mici şiretenii potolite cu sepii“.
A numi realul cu scopul de a schimba identitatea lumii
Nu e vorba aici despre o estetizare a existenţei. Nici despre o textualizare a ei. Ba, dimpotrivă, despre o revoltă împotriva reducerii existenţei la poezie sau la text, venită din nevoia de a recupera existenţa în starea sa naturală, aceea din afara bibliotecii. Citim într-un poem antum: „– Un deal cu ferestre roşii sub un/ cer negru./ Poate vrei să mergem la deal poate/ vedem merii prin această fereastră/ Poate trăim“ (Nu spun mulţumesc) sau: „La miezul nopţii tobias nu este-n chilie/ sufăr atît de mult/ ştiindu-l iarăşi la biblioteca municipală“. În bibliotecă poetul e, într-adevăr, un captiv. Metafora e, ea însăşi, un mod de a fi care atrage după sine riscul nebuniei. De unde, atunci, această rămînere în bibliotecă? De unde acest recurs de factură suprarealistă la metaforă? Metafora e mai degrabă o consecinţă („– După gemete şi ţipete rămas tare singur am/ iubit substantivul cu patimă“, citim într-un loc) şi, dacă alege cultura, Aurel Dumitraşcu o face cumva din neputinţă şi din disperare: „– Putem face lucruri mai bune/ decît să vorbesc despre moarte şi urme/ decît să scriu o carte nebună şi tristă? Nu puteam/ o veţi citi veţi crede c-aţi/ priceput-o că e tare simplu să scrii cărţi/ să le publici să mai fii şi tînăr/ cîte nu veţi spune voi/ frumoşilor deştepţilor infailibililor nemuritorilor// şi eu continuu să vorbesc de unul singur/ voi continuaţi să nu mai vorbiţi/ o dată/ de două ori/ de trei ori/ – adjudecat!“. E ca şi cum singura şansă a poetului este aceea de a numi realul, numai că, în proximitatea ameninţării, precarităţii, morţii, tablourile capătă dimensiuni onirice şi coşmareşti.
Atît de fascinat de realia, poetul o construieşte prin text; trecută prin spaimă, nelinişte, simbol, revoltă sau disperare, realia e o construcţie care respectă regulile visului şi adesea tensiunea coşmarului. Nu întîmplător, aşa „încifrate“ cum par, poeziile lui Aurel Dumitraşcu sînt fundamental ocazionale şi, de cele mai multe ori, poeme de dragoste. Un nou prilej de a situa poezia nu în bibliotecă, ci în existenţă. Numai că, devenit fatalitate, orizontul cărţii plasează fiinţa pe teritoriul alienării, chit că ea ar putea să pară una care împlineşte. Citim: „– Doamne al lor, emoţiile mele sînt mai adevărate/ decît aceste cărţi care muşcă ziua şi noaptea din mine/ drumurile mele printre oameni întîlnirea cu femeia/ iubită frigul pe care îl îndur căldura care mă alungă/ de pe ţărmuri zările sufocate de cei aşteptaţi dimineaţa/ aceasta în care am umblat cu picioarele prin iarba din/ jurul casei păsările astea sînt mai adevărate/ decît cărţile care muşcă ziua şi noaptea/ din mine/ Doamne al lor, dar eu nu mai pot să aleg“. O pledoarie în favoarea vieţii ca natură şi a poeziei născute din existenţa cotidiană este această poezie intitulată Şarpele din mine se hrăneşte cu cărţi sau tatăl nostru personal. În ineditele de-acum sînt frecvente astfel de reveniri la natură, în defavoarea culturii, care e considerată caducă, artificiu, ornament, minciună, asociată astfel civilizaţiei, bunăstării, confortului, comodităţii, unui anume conformism social: „– Toţi îşi vînd nerozia pe fulare pe sartre/ în ediţie trilingvă pe duşumele calde pe/ aer condiţionat în defavoarea pădurii“.
În fapt, numind realul ca metaforă, poetul lasă loc revoltei şi angajării sale. E la mijloc un nou paradox: părînd să fie suficientă sieşi, eventual poezie de cuvinte, lirica lui Aurel Dumitraşcu nu numai că are rădăcinile înfipte în imediat, dar ţinteşte să instituie lume, să genereze acţiune, e o poezie angajată, a revoltei, profund politică. De aici, adevărata funcţie a metaforei, de denunţare a absurdului devenit real şi de angajare contextuală: „nu mult după ploaia deasă roşietică neverosimilă/ pentru începutul de toamnă/ cineva strigă într-o piaţă numele tău/ aproape nimeni n-a putut auzi/ aproape nimeni nu a zărit/ norul de sînge strecurîndu-se pe uşa din spate/ a casei// acum aici: – mamă, eu nu am vrut/ niciodată să scriu poeme politice/ dar lumea, mamă, lumea…/ sigur, nici tu nu poţi să înţelegi“. Poem elocvent acesta, ultimul al volumului, pentru felul în care imaginarul suprarealist îşi are rădăcinile în dimensiunea angajată şi subversivă a unei poezii în care ochiul vede mari scenarii coşmareşti.
Cînd nu sînt de dragoste, poemele lui Aurel Dumitraşcu se întemeiază pe o astfel de dimensiune, iar drama lui vine tocmai din teama că, citit aproape exclusiv ca bijutier de metafore tari, mesajul nu-i va fi înţeles. În fapt, excesul metaforic, cu coborîrea într-o memorie care imaginează mari tablouri suprarealiste, e resimţit de poet ca o permanentă ameninţare, care o dublează pe aceea, mult mai concretă, din spaţiul realităţii prime: „– Te aştept singur undeva în oraş/ ai grijă veacul e plin de poligoane şi ţinte/ eu însumi (te voi convinge) sînt o mişcătoare ţintă/ care enervează trăgătorii“. Oricum, aceasta e miza poeziei lui Aurel Dumitraşcu: a numi realul cu scopul de a schimba identitatea lumii. Profund politică, chiar în sensul denunţării absurdului vieţii, pîndite înainte de toate de moarte, polemizînd cu boema şi cu cultura gratuită, poezia lui pare a unui mesager care, obligat să se refugieze tot mai mult în artificiu, în text, în bibliotecă, încearcă să descopere cu disperare un mijloc de a vorbi lumii, de a o face martora propriilor viziuni şi de a o schimba.
Aurel Dumitraşcu
Cine merge în Paradis
Editura Conta, Piatra Neamţ, 2011
Ediţie de Adrian Alui Gheorghe
Publicat în „Observator literar“ nr. 567,
18 martie 2011
