Borca, 21 oct. 1980
Bună, Sorine!
Mi-au plăcut poemele tale din „Luceafărul”! Vreau să-ţi strâng mâna pentru aceasta! M-au bucurat. La fel și Cristinel (referire la poetul constănţean Cristian Pricop). Poate chiar și Steluţa I. (Referire la autoarea de poezie Steluţa Ispas). De partea aceea de ţară mă leagă multe uimiri!
La Suceava a fost ca și în anii trecuţi! Consider, totuși, că premiile nu spun nimic grav despre noi. Aceste concursuri sunt admirabile numai ca pretexte! Pretexte pentru a ne întâlni. În rest… nu știu! Maramureșul, acest ţinut ciudat, rămâne una din alesele întâmplări pe care le-am respirat. Am să mă întorc pe acolo. Il faut!
Vara mă va aduce și prin Sud! Sper să te revăd! Obișnuiesc să mă duc la Sulina, Constanţa e sufocantă, trec numai pentru a-mi vedea prietenii!
Citesc! În ultimele luni, deși am fost înstărit cu foarte mult timp liber, n-am prea ţinut ritmul obișnuit. Sunt tare curios, „setos”. Și când nu citesc foarte mult mă simt nerod de tot. Aici, în solitudinea aceasta sfântă, înţeleg să fiu solidar mai bine decât aiurea. Solidar cu toate ideile îndrăzneţe, cu toate furtunile necesare.
La Suceava m-am reîntâlnit și cu Adrian (Alui Gheorghe – n. red.)! În Moldova sunt întotdeauna suficiente miresme, suficiente întâmplări minunate.
Școala, inerţia orelor! Dar politicile particulare nu-mi anulează uimirile. Scriu. Am în cap cărţi, poeziile mor ușor, totul trebuie reinventat. Mereu!
Toate gândurile bune pentru doamna ta! Și aceleași gânduri bune pentru copiii voștri frumoși!
Să priviţi marea și pentru mine! Pentru că spectacolul ei, aparent monoton – din cauza repetiţiei, neliniștește și limpezește! Mulţumesc!
Numai liniște!
Aurel Dumitrașcu
Borca, 28 noiembrie 1980
Bună, dragul meu,
Nicio cinste pentru mine tăcând! Trebuia să-ţi scriu mai demult. Dar luna noiembrie a trecut ca o casă din care abia am putut ieși când și când. Credeam că lunile din urmă vor fi constructive. Dar n-a fost nici o diferenţă între ele și decrepitudinea unor bătrâne fleșcăite. Cred că m-am simţit așa rău și din cauză că m-a afectat moartea unui om. Singura rudă la care ţineam. Pentru că am foarte multe, dar nu le stimez, deși ele mă iubesc pe mine. Mă descotorosesc aproape fără să vreau de oamenii care mi-ar putea răpi din timp cu tot felul de nerozii. Nu știu ce-o să se-aleagă de planeta asta, dar nu pot trăi altfel decât întru poezie, chiar dacă într-un fel semăn cu condamnaţii. Nu mai știu să fiu emoţionat de moarte, am câștigat o detașare care-mi permite să gândesc totul fără a menaja, cred că voi scrie câteva cărţi bune dacă voi reuși să înfrâng tot ce poate fi mărunt în mine. Pentru că, spre deosebire de tare mulţi, eu nu scriu în competiţie cu alţii, acest termen îl înţeleg numai în sport, pentru mine scrisul e breșa dorită zilnic, breșa care vrea să scape de mine, de care vreau și nu vreau să scap zilnic.
Am împlinit 25 de ani pe 21 noiembrie! A fost o zi tâmpită. Ca întotdeauna când mă numără încă un an. Dar am primit și un dar minunat: Liviu Ioan Stoiciu mi-a trimis chiar de ziua mea CARTEA sa primă, „La fanion”, tocmai apărută. Nu știu de ce mă bucură așa mult victoria, fiecare victorie a unui confrate tânăr în care cred. Am mulţi prieteni, ne-am căutat pentru că eram de acord unul cu poezia celuilalt. Pentru că se-ntâmplă ceva nou în poezie, sunt convins că cei mai în vârstă, chiar dacă ne acceptă, nu ne pricep prea bine, că așteaptă „la chute”. N-o să se întâmple! Sunt convins!
Mi-e ciudă pe zilele nesuferite din acest noiembrie pustiu. Nici acum când îţi scriu nu am deloc o stare bună, vei fi sesizând greutatea cu care respir aceste cuvinte, nu știu cum să scap de amănuntele terorizante dar neconstructive. Voi mai pleca în curând prin republică. Doar ca să mă plimb, să-mi văd câţiva prieteni. Iași – București. Școala cu elevii ei nerozi în bună parte și profesori care nu citesc cu anii nici o carte – o descurajare zilnică.
Scrisorile prietenilor îmi redau multă liniște, păcat că luna aceasta n-am fost demn de ei, puștiul din mine reflectându-se și asupra relaţiilor dintre noi. Mă vor fi înţeles cu toţii, mă vor fi iertat! Sper că și tu!
Aștept vara! Chiar dacă doresc să pun la punct un volum (altul!), care știu cum va fi, doar că nu tot ce trebuie să fie în el e spre mulţumirea mea.
Primesc din când în când epistole stupide, imbecili de ambe sexe mă ameninţă isterici – de parcă eu aș fi vinovat de secăturile din capetele lor, de faptul că nu-s luaţi în seamă de reviste. Nu-i pricep pe acești trepăduși prezumţioși! Recunosc că în ciuda indiferenţei cu care-i tratez, se-ntâmplă uneori să-mi strice câte o zi.
De jumătate de an n-am mai trimis nimic la TRIBUNA, nici nu mă grăbesc, nu știu ce-o mai fi crezând D.R. (scriitorul Dumitru-Radu Popescu – n. red.) despre atitudinea mea!?
Dar sper că nu mă va judeca decât după ceea ce scriu, nu după amneziile nedorite în care mă aruncă truismele din jur.
Poate că data viitoare îţi voi scrie lucruri mai profunde, mai grave, despre poezie și cărţi!
Sper să ies din starea în care mă aflu, spiritual vorbind!
Toate cele bune pentru Carmen!
Sănătate și liniște!
Al tău,
Aurel Dumitrașcu
Borca, 4 februarie 1981
Bună, dragul meu!
Au venit cuvintele tale. Târziu. E bine și așa. Nu trebuie să începem anii în oglinzi. Eu unul am trecut în 1981 fără să-mi mai pun întrebări retrospective. Ar fi fost inutile.
Anul 1980 a fost, cred, cel mai nesuferit din câţi am trăit. Au murit prea mulţi oameni pe care-i iubeam foarte mult. Sau poate că-mi pare cel mai nesuferit fiindcă e cel mai apropiat în amintirile mele. Totul se cicatrizează, de obicei, dar nimic nu se uită.
Doream să nu-mi pese de nimic în primele zile din ianuarie. Și am plecat la București. După două zile (Revelion!) petrecute la Tg. Neamţ și P. Neamţ, cu Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu și Nicolae Sava. Prieteni vechi și buni.
Bucureștiul este singurul oraș în care nu mă plictisesc. Și unde anonimatul străzii reconsideră ce e tulbure dar neconstructiv în mine. Mi-am ocolit prietenii, am evitat să-i sun, doream numai să umblu. Și să nu-mi pese. Și cred c-am reușit, în cele zece zile cât am stat, să-mi revin, să simt prin mine că umblă iarăși seninătatea. În ceea ce-i privește pe cei care scriu, reţin numai noaptea petrecută la Mariana Marin + Radu-Călin Cristea, împreună cu Mircea Cărtărescu (tocmai i-a apărut cartea, excelentă!). Și jumătate de zi petrecută cu un poet inofensiv, Ion Horea. Îmi place să convorbesc cu dumnealui. Pentru că o facem pur și simplu. Fără… scopuri.
M-am întors prin Iași, mi-era dor de Lucian Vasiliu și Liviu Antonesei. Am rămas numai o zi, totuși. Din motive… oficiale (orele de profesor suplinitor – n. red.).
Oricum, o vâjâială care mi-a priit.
Școala mă plictisește tot mai mult. Parcă niciodată n-am așteptat vara ca acum. Fotbalul nu reușește întotdeauna să-mi alunge crisparea, iar aici, oamenii sunt preocupaţi prea mult de obiecte pentru a fi interesanţi. Cei care se cred intelectuali nu-s decât, aici, în general, nerozi în posturi intelectuale. O snobilime dezgustătoare, prezumţioasă, dar anulată în planul culturii. Am sentimentul că nu-i mai înţeleg decât pe cei care știu să se mai bată pentru o idee de frumuseţe, de bine. Iată de ce îmi plac și tonul scrisorii tale și planurile pe care ţi le-ai făcut pentru 1981. Îţi doresc să învingi! Sincer vorbind!
Eu ar trebui să mă apuc de-nvăţat! Dar nu am chef deloc. Am mai învăţat eu și alteori, cu disperare, și tot praful s-a ales. Mă gândesc numai la poezie. Aici știu că nimic nu e pierdut și nici câștigat. Dar AMĂGIREA este suficient de frumoasă pentru a gândi totul cu seriozitate și dăruire.
Scrisorile de la prieteni anulează mare parte din solitudine. Puștiul în care trăiesc, asumat, nu e totuși o Vale a Plângerii. Îmi doresc tot mai mult să plec la Cluj. Revistele ECHINOX, pe care mi le trimit prietenii care-s redactori acolo, mă fericesc de fiecare dată. Sunt de partea lor. Pentru că nu înţeleg arta fără curaj. Or ECHINOX, în ciuda unei anumite răceli „germane” din textele lor, este o mișcare a comprehensiunii și o idee de cultură serioasă.
Apariţiile din presă („Luceafărul”!? – deși eu nu am trimis poeme acolo în ultimul an și jumătate!) nu-mi spun nimic.
A apărut și almanahul TRIBUNA. Nu l-am prins. Deși-s și eu acolo!
O să mai apar în „Napoca universitară”, în „Echinox”. Acestea sunt apariţii care mă onorează. „Luceafărul”, de exemplu, nu!
Doresc să-mi apară cartea. Simt că e bună, că o merit. Și că am nevoie de ea.
Oricând puteţi veni prin munţii mei! Sper ca vara să hotărască și ceva pentru noi!
Vă doresc multă bucurie și liniște!
Și un an cât mai bun!
Cu toată prietenia, al vostru,
Aurel Dumitrașcu