Furtunile memoriei
Poezia nu m-a făcut mai rău… Este, aceasta, o revelaţie. Este un crez, este un ghid neînşelător pe care poetul tînăr îl urmează şi îI recunoaşte public în momentul fast al apariţiei primei sale cărţi. Poezia, într-adevăr, nu ne face mai răi, dimpotrivă. Aurel Dumitraşcu este unul din acei poeţi porniţi la drum de la bun început cu o nedumerire pe faţă. Mi s-a părut a fi uimit şi trist că lumea nu este de la început sensibilă la naşterea unui poet, că nu-i vede de la început aburul aureolei, că, dimpotrivă, bănuindu-l, chiar îl vînează în slăbiciunile şi visătoriile lui exaltate. Şi asta poate fi adevărat, şi asta poate să doară şi să-l decidă, încet, fireşte, să-şi ia măsuri de securitate. Cu ani în urmă, abia ieşit din adolescenţă, Aurel Dumitraşcu părea singur în cei mai frumoşi munți ai Europei, cum cu trufie curată declară şi în ziua de azi a fi munţii Moldovei natale. Părea singur, de fapt însingurat printre oamenii care l-ar fi recunoscut bucuroşi egalul lor şi l-ar fi ajutat mai mult să-şi depăşească stările complicate dacă el însuşi nu s-ar fi cufundat la adîncimi deformatoare numai în aparenţă. Scria versuri şi era, repet, uimit şi întristat că lumea nu vibrează pe măsura darului pe care el i-l făcea. Aurel Dumitraşcu a evoluat, poezia lui, vreau să spun, mai lent, cu toate că a scris mult şi cu toate că a pornit la drum cu o zestre de curăţie a fiinţei şi minţii mai evidentă decît la alţii. Ceea ce avem acum la îndemînă, aceste FURTUNI ale Memoriei, cartea lui de debut apărută la Albatros la finele anului trecut, este sumarul pritocit şi răspritocit al unei mai vaste întreprinderi lirice, a unei Divine Paradoxalii care acoperă, mai acoperă, un mic spaţiu, unul din cele numai două cicluri ale cărţii care s-a tipărit. Autorul regretă ieşirea sa la lumină altfel decît, spune, ar fi dorit. Adică, cum e şi firesc, regretă că nu a reuşit să ne ofere ceva mai mult din totul acelei Paradoxalii. Nu ştiu dacă se va simţi mîngîiat în orgoliul lui de tînăr şi teribil autor, dacă îi mărturisesc că mai mult decît piesele primului ciclu, cele cuprinse în cel de al doilea şi purtînd titlul cărţii, sînt cele mai reprezentative pentru momentul în care se află acum. Descriptiv şi stufos încifrat în prima parte a cărţii. Aurel Dumitraşcu se limpezeşte şi ne devine frate cu limbă dezlegată în cea de a doua parte. Formulele aforistice, pentru care autorul are o chemare specială, devin în partea a doua a cărții, limpezi și cu adresă, cititorul le parcurge cîștigat fără să facă un efort de înțelegere. Poeme întregi merită a fi citate, poeme întregi sînt scrise cu har. Secunda de geniu este, probabil, cel mal interesant dintre ele:
– Furișată vine secunda de geniu
Bate la ușa celui care tocmai se uită
cu ochii ficși la o bucată de plumb
el nu aude el nu știe cine îl caută
el se uită la o bucată de plumb el nu se
gîndește la nimeni
casa e un tobogan pe care s-a aruncat muțenia lumii
numai cerneluri otrăvitoare
bezmetică singurătate mirosind a alcool
om nepăcătuit cu lumeștile daruri
pe deasupra prin cer umblă grăunte
și roți de îngeri uzați și mătuși prea fardate
amintiri încovoiate ca dealurile
– plînsul-laguna-fetița-coruptă-n-copilărie –
dar în carnea lui intră o herghelie de sunete
dar pe creierul lui stropi de ploaie cad istoviți
se deschid ușile; amnezia confuziei
nopțile par niște mituri greșite
– nothing must be overlooked –
și deodată cîrceii luminii îi străpung inima.
Îmi declar cea mai bună și colegială intenție, aceea de a-i sugera reușitele și, lîngă ele, nereușitele pasaje ale primei secvențe a cărții. Micile corecturi pe care le face poetul nu-l avantajează absolut deloc. Sunt vizibile acolo slăbiciuni, viziuni dezlînate, intenții neclare, poezia suferă mici-mari trădări chiar din partea autorului. Ceea ce pentru el este clar, pentru cititor rămîne nebulos. Cheile sugerate nu se potrivesc deseori, cheile sunt exagerat de mari în comparație cu lacătele, să le spun astfel, problemelor. Recunosc că n-am priceput, că m-am rătăcit pe harta poemului Întoarcerea berzelor, că am ieșit din aria lui cu o nedumerire pe față. Sfîrșitul verii, în schimb, are în el toată căldura omenească acumulată într-un sentiment adînc:
Tu nu arăți cu degetul înspre nimeni
limba ta nu ocrotește nici o săptămînă murdară
atunci creierul tău cu nostalgie se împacă în
umbra sa
Și cît de pustiu diamantul prin care tot mai singur
umblă sîngele tău cît de singur și cît de uitat
lămurită fiind numai brancarda
pe care tocmai este purtat
un prieten…
Plin de mister, copilăresc și totodată grav, cutremurător, este și Porcarul de aur sau Metafora. Ar putea lipsi din acest întreg versurile 5, 6 și 7, ca și ultimele zece rînduri. Ars doloris alternează pînă la îndurerare pasaje excelente cu versuri de o valoare îndoielnică. Cuvintele sînt uneori prea mari. Poem trist pe fond roșu este, după părerea mea, un eșec, cum nebulos în cea mai mare parte este și poemul dedicat poetului Geo Dumltrescu. Cîteva probe de discurs liric coerent, lîngă, din păcate, versuri minate de o ironie-disperare care nu-și cunosc adresa și nu ating nici o țintă. Fermecătoare poezia intitulată Inconsecvența amintirii lui Byron în primele ei 8 versuri. Culmea unei bune concluzii este atinsă de poet în Dincolo de ce spun: ea. Lîngă nereușita Domnul Paganini pleacă pe front, tulburătoarele Proces și Tahicardie cu ușa casei întredeschisă, sau Micul cinematograf.
Cum am mai spus, partea a doua a cărții este mal legată, poetul privește, dacă nu mai detașat-sentimental cuvintele, oricum, poemele alcătuiesc hărți ale unor mări navigabile. Și aici pasajele adăugate sînt mai slabe, inutile, adaosuri care diluează întregul. Îi semnalez autorului, în acest sens, începutul deconcertant al poemului An de grație. Gloria, cu care și încheie rîndurile de față, poem dedicat unor îndepărtate în timp, și, desigur și în spațiu, Raveca șl Fiorance, care-mi umpleau buzunarele cu cărți… este unul din acele texte cu cheie potrivită, normală, este poemul-promisiune din care înțelegem o acumulare frumoasă de stări pentru viitor, însușirea unei experiențe literare proprii, prietenia poetului cu semenii săi, împăcarea cu sine care nu înseamnă însă seninătate ci primul pas înțelept către înseninare:
– Se va duce singur va bate în ușă or să cadă
lanțuri pe grumazul pedepsei
acest copac norocos plecînd pe furiș
să ascundă incendiul ce nu s-a născut
să mintă malul apei sub care urlă o carte
nebună și plină de stele
și această dimineață de privit jumătatea
neînduplecată a liniștei
tu vei deschide tu vei fi un om bun te vei
gîndi și azi la remedios „sînii ei sfinți“ vei spune
ca și cum ți-ai bate mădularele cu o lacrimă
asurzitoare
Din fotografiile furioase
cel la persoana I se va întoarce cu fața
spre zid.
Publicat în „Amfiteatru“, 1 ianuarie 1985
Biblioteca din Nord
Aurel Dumitraşcu nu face caz, cum ar părea, de marea lui sete de cărţi ci pur şi simplu se mărturiseşte, recunoaşte mereu a fi adînc şi definitiv subjugat de lectură. Ceea ce acumulează citind este ca lucrul unei subtile înăbuşiri. Sufocatul, paradoxal, nu va fi numai cartea, ci şi cel care se concentrează cu trup şi suflet asupra ei ca asupra unei prăzi fascinante, dar lăsîndu-se, el, de bunăvoie, la dispoziţia atmosferei imense ce se mulează concentric, împachetînd la rîndu-i pe cel ce citeşte, cu carte cu tot, cu bibliotecă cu tot. Un fel de Pompei abstract, se repetă, metaforic vorbind, şi nu ştii cui să-i recunoşti gloria: așezării-victime sau lavei de aer, întărite durabil peste forme şi valori, conservîndu-le într-o ciudată piele încremenită. Poetul decide pentru sine o situaţie ce e, în realitate, utopică. Decizie sau rugă, cuvintele puţine din Ars doloris vin ca din adîncul unei neputinţe verificate, vin ca un protest fără cauză, vin şi se lasă în voia oricărei interpretări:
— Eu
nu vreau
să trăiesc
eu vreau
să citesc.
Şi, totuşi, opţiunea sa, categorică sau şovăielnic şoptită, este departe de a rămîne operă fără fisură. Lectura este aceea care ne readuce la viaţă, la normal. Apucînd să trăim, viaţa ne însoţeşte pretutindeni, şi ne întîmpină, vom vedea, venind tumultuoasă şi dinspre carte. Viaţa, deci, venind dinspre carte spre cel ce o scrie, nu altfel, deocamdată, decît citind. Viaţa cărţii, în viziune Aurel Dumitraşcu, scrierea ei şi citirea, nu va face decît să reflecte întîmplările petrecîndu-se deasupra ei, topind biografia cititorului în tot, bazinul de aer, sau de cuvinte, sau de vieţi ale altora, dovedindu-se la o atentă privire, peretele dur, suprafaţa unei oglinzi de care putem fi striviţi. Aurel Dumitraşcu debuta la sfirşitul lui 1984, la Albatros, cu Furtunile memoriei, şi remarcam atunci, scriind despre prima lui carte, sinceritatea ca dezolantă armă în ofensivă. Fire excesiv sensibilă, totdeauna şi-a construit în imaginaţie o izolare, totdeauna a încercat a pune o distanţă între lume şi el. Am sesizat atunci această tendinţă de a se pune prin arta sa la adăpost de mişcările violente ale lumii imediate. Lectura s-a dovedit un filtru binevenit, un factor modelator, ridicîndu-l pe poet deasupra gafelor lumii, gata oricînd să-şi judece exemplarele fragile într-un mod care nu avantajează niciuna din părţile în conflict. Nu l-am cunoscut personal pe poet, dar scrisorile lui lungi, explicative, amănunţite, mi-au revelat drumul pe care a vrut să meargă, şi, iată, merge, bine înscris pe traseu, cu piese memorabile prezente în cele două cărţi de poezie apărute pînă azi. A scris întotdeauna enorm, cu febrilitate, cu o credinţă uneori afişată patetic, că va veni şi ceasul său. Se putea oricînd crede că nu va reuşi, dovedind timp îndelungat că nu este capabil să discearnă, să renunţe la pasajele slabe. Cititorul putea ceda desigur uşor în faţa eşecurilor acestei poezii. Evoluţie lentă şi maturizare cu dificultăţi, în care lectura intensă, furtunoasă, a ţinut locul Vieţii adevărate, neimportante poate în aprecierea proprie. Probabil că este foarte frumoasă prietenia unui astfel de poet, dar ce chin va tria, în timp, pînă la sînge, numărul celor care-i rezistă fiind poate întotdeauna redus. Revelaţia primei lui cărţi mi se păruse a fi concentrată într-un vers ca acesta: Poezia nu m-a făcut mai rău… Acest ghid şi-a limpezit şi mai pregnant mişcarea metodică prin singurătate, strabătînd-o realmente şi desfiinţînd-o încet, încet. Oglinda acestei revelaţii va fi în cartea de faţă bucuria. Bucuria unui învingător printre învingători, poetul nu-şi începe niciunul din texte fără a trasa în faţa cuvintelor semnul dialogului. Spune:
— Vin tîrziu după atîţia învingători după atîtea războaie.
Şi vă propun bucuria v-o propun aproape cu ciudă
vă obişnuiesc numai cu ea.
E a noastră, o putem stăpîni o putem apăra.
Acesta e visul meu din fiecare noapte unicul.
M-am gîndit: un asemenea vis nu poate ucide.
(Bucuria)
Unele cuvinte, unele preferinţe, suferă, cred, de o disproporţie și această poveste perpetuîndu-se, mă nelinişteşte, dar nu atît de mult ca în Furtunile memoriei. Titlurile ultimelor două cicluri sînt teribiliste: Memorabilia şi Tratatul de eretică sînt nişte jocuri riscante, nişte rămăşiţe nu ştiu cît de fermecătoare din vremea începuturilor. Şi aici cuvintele sînt uneori prea mari iar corecturile operate pe exemplarele dăruite, păstrînd prin aceasta forma iniţială, din manuscris, dezavantajează textele. Editorul este uneori el însuşi un poet şi nu unul oarecare, ci chiar un maestru. A te crampona prietene, în dezavantajul tău, de formule care sînt ale tale, fireşte, dar mult sub valoarea ta, este şi acesta un act de teribilism gratuit. Biblioteca din nord este o carte care, în cea mai mare parte a ei, este a unui poet tînăr dintre cei mai interesanţi, face dovada unui talent bogat, rămîne în memoria cititorului cu un mare număr de piese extrem de frumoase, chiar dacă uneori are senzaţia că poetul nu stăpîneşte limba întru totul, timpul verbelor părîndu-mi-se a nu fi cel potrivit, cel corect, cel cerut imperios de contextul în care acţionează. (Istoria esteticii). Excelente sînt: Provincii româneşti, Voi repeta, Sfîrşit de vară în somnifere, În peisaj ca într-o carte, Feeling, Departe-n poem, Păsări de pradă, Satul în care se vede mama, Mic studiu în penumbră, Femeia venită din carte, Altceva, Un cuib de nobili, Ultima zi.
Aş încheia cu un citat de probă pentru cei ce nu au cartea poetului la îndemînă:
— Toate cărţile de care-mi vorbeşti
încet încet se prefac în păsări de pradă. La fel
într-un port vechi toate femeile pe care le cunoşteam
ajungeau după o vreme regine. „Era un bărbat singur, şi
la colţul străzii îl aştepta o trăsură“, niciuna din ele
nu o să spună. Le-aş putea descrie pe rînd
într-un peisaj cu şorţuri verzi soioase
fericite între detalii livreşti
un duh trist peste o carne tristă acum.
De aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă
un lac de cuvinte-ntre tine şi mine, oricît am crede
că ducem o existenţă reală.
Vine seara şi tu eşti hămesită
tot ce am spus
devine neînsemnat intru în casă.
Portocala pe care o vom împărţi se roteşte buimacă.
(Păsări de pradă)
Iată, metaforic vorbind, suavul femur, fragmentul revelator, partea dintr-un animal fabulos care este cartea prezentă, dar mai ales opera unui poet aplecat tot timpul peste hîrtiile sale, trăind în continuare singur în cei mai frumoşi munţi ai Europei. Singur e un fel de a spune, de la un timp. Aurel Dumitraşcu fiind la ora aceasta absolventul unei facultăţi. Fragmentul revelator, revin, din care cititorii revistei îşi pot imagina, reconstitui, pentru plăcerea lor, trupul cărţii şi sufletul frumoasei Biblioteci din nord.
Constanța Buzea
(„Amfiteatru“, 1987)