29 octombrie 1985
Draga mea,
Îți mulțumesc pentru că ai dat, în sfârşit, semne!
Sunt de acord cu ideea că între mari prieteni nu se spune „mulțumesc“, însă așa de rău m-am simțit că nu-mi mai scrii – încât mi se pare firesc să spun „mulțumesc!“ Nu știu în ce măsură te atașezi tu de oameni, de anumiți oameni, nu-mi dau seama nici câtă indiferență poți adăposti în structura ta (de femeie), cert este că, pe fondul entuziasmului ce ne-a cuprins sincer în iunie, eu m-am atașat cumplit de tine, te-am CREZUT în toate efuziunile-ți poetice și erotice, m-am îndrăgostit de tine și am rămas îndrăgostit. M-am simțit atât de rău de fiecare dată când mi-am dat seama că taci, că taci prea mult. Nu suport ca oamenii pe care-i iubesc să mă trateze cu indiferență, să mă uite, să nu țină cont de halul în care trăiesc! Sigur, nu e nimeni obligat să mă înțeleagă. să-mi dea ceva, dar nu trebuie să mă uite, să nu-mi dea semne din moment ce știe că investesc atâta încredere și atâta suflet în iubirea pe care i-o port. Să știi, aș fi preferat să nu te întâlnesc niciodată, decât să uiți de mine după ce ne-am întâlnit. E nedrept să mă uiți tocmai pe mine! Nu sunt Diavolul, nu-s nici măcar Dumnezeu, sunt Aurel! Înțelegi, Elisabeta?! De aceea! Te înțeleg perfect în planeta care ești tu și Cris, îmi închipui că e o planetă oricum minunată, dar nu m-aș putea (acum) obișnui cu nici un chip că sunt doar un muzeu prin care ai trecut într-o zi, un decor, o „figură“. Aș putea să-ți spun foarte des că te iubesc, însă mereu am sentimentul că tu știi cât te iubesc și că nu trebuie să-ți repet mereu. Poate că eu am luat prea în serios (!) existența ta, Frumusețea ta. Dar nu puteam și nu pot altfel. Ești o sălbăticiune venită ca o minune, mă bucur așa mult că te-am întâlnit! Mi se pare oricum nedrept să pui condiții, să-mi amintești, să-mi spui, să precizezi că, să cataloghezi, să uiți cu câtă dragoste te privesc. E suficient să-ți amintești că am ochi și că ochii mei te privesc întotdeauna cum tare puțini te-au privit.
Mi-a fost așa dor de tine de când ai plecat; tăcerea ta m-a jignit în mod repetat. Sigur, ai motivele tale, ai toate motivele pe care le poți invoca, dar tu știi cum simt eu?! Cam așa: poate să fie și moartă, dar dacă mă iubește îmiscrie! Trebuie să-mi scrie! Elisabeta, nimic nu e mai real decât abstracțiunile. Și tu știi bine aceasta! Nu sunt un om iești din comun, dar sunt ALTFEL, totul e furtună și iubire în mine, chiar și neînțelegerile din propriile-mi cuvinte.
Îmi spui că m-ai visat și visul acela te-a pus pe gânduri. Eu ce să mai zic, dacă adaug că-n nenumărate nopți m-am visat cu tine?! Că-s erotoman?! Că sunt bolnav?! Sigur, sunt bolnav. Bolnav de tine și de Frumusețe. Dacă n-aș trăi așa cum trăiesc, mai mult ca sigur că nici nu aș simți atât de profund multe lucruri. Singurătatea îmi dă libertatea de a trăi ca un zăpăcit, ca un vrăjitor. Îți dai seama că e greșit să mă „concretizezi“, să mă cataloghezi, să mă „judeci“?!
Tăcând, în ultima vreme, n-ai fost nici măcar un bun camarad! Și doar știai că trăiesc pe muchie de cuțit, că turbez de amărăciunea că nu pot pleca de aici. Nu-ți fac reproșuri, sper că înțelegi corect, însă n-aș putea să-ți vorbesc pe ocolite din moment ce m-am atașat așa profund de tine, din moment ce te iubesc și-ți duc dorul, din moment ce te-am crezut! Dacă m-aș lua după muțenia ta din septembrie și cotombrie, aș spune că unul dintre noi mimează. Cine? O să treacă vremea și te vei convinge că eu nu te-am părăsit niciodată. Aș vrea să nu mă părăsești nici tu, să mă cauți întotdeauna. Ne putem căsători, dar nu trebuie să ne părăsim. Înțelegi? Eu n-o să mă căsătoresc, eu cel mult pot să mor! Nu-ți pot scrie doar ca unei femei. Pentru mine ești și POET, deci contez pe gândirea ta aparte, pe tot ceea ce este iluzie, deci realitate! Și repet: locuiești în sufletul meu, ești femeie și ești o femeie pe care o iubesc, cu care am fost tare fericit în puținele (totuși) ore cât am fost împreună.
Tu te poți plictisi de un poet?! Vorbesc de POEȚI, nu de șarlatani, nu de „autori“. Eu știu că sunt POET, nu pentru că scriu, nu pentru că public, ci pentru că nu mă interesează aceste lucruri, că numai când sunt singur cu neînduplecarea sunt ceea ce sunt.
N-aș fi vrut să trăiesc altă condiție. Toate celelalte ar fi fost superficiale. Nu pentru că ele ar fi într-adevăr așa, ci pentru că eu nu mă pot închipui altcumva. Singura bucurie pe care o am acum: focul din sobă, venirea serilor pe acest fond! Adrian îmi scrie că moare de frig, că lipsa căldurii îi paralizează orice entuziasm. Eu, care-s așa meridional, nu rezist frigului, nu pot face nimic dacă mi-e frig. „Tai și spânzur“ în manuscrisul pentru CARTEA ROMÂNEASCĂ. Sunt în planul pe 1986, deși Consiliul Culturii m-a trecut la „rezervă“. Am să scot o carte foarte bună, o să vezi! „Biblioteca din Nord“ va tăia bâlbâielile celor care nu m-au recitit. Eu nu țin cont de opiniile lor. Cartea, însă, ține. Și, în plus, sunt demn de această viață în măsura în care îmi scriu cărțile foarte bine. În cartea pe care o voi scoate la anul nu-mi voi permite nici o jumătate de măsură (față de mine). Nu mă interesează gusturile cititorilor, moda, zilele, festivitățile.
Înainte de a primi epistola ta, m-am bucurat de o scrisoare de la un prieten pe care nu l-am văzut de 9 (nouă) ani și care vrea să-mi ofere niște reviste vechi („Gândirea“, „Familia“, etc.). Mi-a trimis chiar în plicul de azi o „Gazeta de Vest“ din 1940. Îmi plac toate tipăriturile vechi. Am citit mult și nu tocmai în aceste ultime săptămâni. Vin foarte obosit de la școală pentru că fac și orele unei profesoare de română operată de chist hidatic. Și, în loc să am 20 de ore, cât e norma, am 31. E nebunie curată! N-am vrut să le fac, dar până la urmă nu s-a găsit un suplinitor care să poată face aceasta. Sunt foarte obosit.
Voi pleca până la Iași, să duc cărțile împrumutate de la Luca Pițu și să iau altele. Despre D. Corbu să nu-mi mai amintești. Ultimele lui isprăvi (de acum două săptămâni; în garsoniera lui Adrian) m-au dezgustat definitiv. Acest hoț de texte este lipsit de caracter realmente. Până la urmă îi voi face portretul într-o gazetă. N-am mai pomenit atâta impostură! Refuz să cred că mi-a fost vreodată prieten. Sper să ajungă „poet național“ al trișorilor! Punct.
Elisabeta, să nu mai taci! Uite; te rog frumos! Și recunoaște că și tu-mi duci dorul! Și spune-mi că vei reveni să-ți sărut ochii!
Îți doresc bucurie și liniște! Aceleași lucuri și pentru Cris!
Te sărut cu dor!
Aurel