„Carnete Maro”- Jurnalul unui poet dispărut la 34 de ani

Aurel Dumitraşcu: ,,Un poet trebuie să poată îndupleca orice rău…”

 

Aurel Dumitraşcu, poetul care s-a stins din viaţă înainte de a împlini 35 de ani, vine spre noi, ne face cu mâna şi ne spune cine a fost, dintre copertele jurnalului său, publicat în două volume consistente. Reunite cu titlul ,,Carnete maro”, însemnările 1982-1990 au fost publicate la Piatra Neamţ, prin grija prietenească şi confraternă a poetului Adrian Alui Gheorghe. Domnia sa ne vorbeşte în prefaţa ,,Carnetelor maro” despre ,,lagărul natal” al unui om născut în Siberia. Acesta a copilărit într-un lagăr din Siberia, până la 17 ani, timp în care celor captivi li s-a oferit libertatea de a merge o dată pe an, de Crăciun, într-un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri. Mergeau pe jos până la biserică, ascultau slujba şi se bucurau de câteva ore de viaţă trăită în afara gardului de sârmă ghimpată. Dar eroul îşi amintea şi alte momente de fericire din lagăr, când adormea la pieptul mamei, când fura împreună cu alţi copii fructe din nişte arbuşti pitici sau când s-a îndrăgostit de bucătăreasa văduvă cu vreo treizeci de ani mai în vârstă… Similitudinea cu jurnalul poetului Aurel Dumitraşcu este că viaţa acestuia, aşa cum reiese din însemnările zilnice era respirabilă şi greu de trăit, ca între zidurile unui lagăr. ,,Lagărul său natal e România redusă la nivelul unei aşezări, Borca, sau invers, lagărul e Borca mărită la nivelul unei ţări. Dacă nu cauţi să îţi provoci bucurii, mai mari sau mai mici, sprijinindu-te pe elementele din preajmă, dispari sau pieri”.
Aurel Dumitraşcu a reuşit în acei ani de ciumă comunistă să întrezărească, să intuiască libertatea care, pentru el, se concretizează în poezie, iubire şi prietenie. ,,Un om care hălăduieşte prin ţinutul mănos al cărţilor intuieşte chipul libertăţii şi de aceea e mult mai nefericit decât ceilalţi. Ceilalţi nu ştiu ce le lipseşte, el ştie. Libertatea devine o chestiune de inspiraţie.”, scrie edificator cel care i-a fost prieten şi este unul din personajele jurnalului, Adrian Alui Gheorghe.
Jurnalul poetului Aurel Dumitraşcu închide între coperte maro intimităţi, adevăruri esenţiale, naivităţi, bârfe, revolte, amănunte despre timpul pe care l-a trăit. S-a născut în 1955, a absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi, cu o lucrare de diplomă dedicată poeţilor Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea. Pare că se afla de atunci, inconştient într-o complicitate cu destinele poeţilor dispăruţi prematur. Aurel Dumitraşcu a debutat cu volumul ,,Furtunile memoriei”(Ed. Albatros, 1984),  a publicat apoi ,,Biblioteca din Nord”(Ed. Cartea Românească, 1986) iar în 1988 a depus spre publicare volumul ,,Mesagerul” care nu a apărut din cauza cenzurii. A trăit şi a iubit intens, notându-şi stările, emoţiile, revoltele cu sinceritate uluitoare. A fost, fireşte, un neadaptat al timpurilor, un om a cărui forţă creatoare era în contradicţie dureroasă cu rigidităţile şi conformismul comunismului. Adresarea din scrierile sale este la persoana a doua, el, Aurel Dumitraşcu devine în jurnal ,,tu”. Acelui ,,tu” umilit, chircit de neputinţă, căruia timpul şi locul în care trăia îi rămăseseră mici şi îi strângeau până la mutilare sufletul îi scrie: ,,Penibil timp, poete! O diferenţă uluitoare între condiţia adevăratului intelectual şi mizeria unor astfel de orgolii minore, îndobitocite şi provincializate până la ţăţism! Uluitoare diferenţă între cunoscuţii tăi din oraşe şi moftangioaice absolvente de aici tip această estetă văcuţă! Vei scrie într-o zi o carte împotriva imbecilităţii mascate din instituţii. Dacă vei avea timp.”  Nu a mai avut timp să scrie acea carte, dar lecţia din jurnal, despre modul în care depăşea situaţiile cotidiene absurde este foarte frumoasă. În aceeaşi seară în care o directoare ,,estătă văcuţă” îl umilea pe el, ,,suplinitor pârlit!”, şi cu întrebarea: ,,Şî ci dacî ţ-o publicat D.R. Popescu trii poizîi?!”, poetul îşi oferă delicii mentale şi senzoriale. Este capabil să exorcizeze răul de peste zi, să înţeleagă, să simtă, să se bucure: ,,După ora 23 citesc ,,Istoria ieroglifică” a lui Cantemir. La veioză. Tot aici, într-un pahar, un nemaipomenit buchet de ghiocei. O floare demenţială, de o puritate ameţitoare. Îi vei da şi Ei, mâine. Nu sfârşeşti în a te minuna în faţa acestei împărăţii tulburătoare de pe masa ta de scris! Vedem aşa de rar lucruri atât de frumoase!”
Aurel Dumitraşcu şi-a salvat menirea sa de poet, prin scris şi prin iubire. Putea iubi o femeie cu forţa întregului univers pe care el, poetul îl încorpora. La dimensiuni cosmice, paroxistice, greu de înţeles de către apropiaţii săi: ,, A venit Ea să te emoţioneze cumplit, tulburându-te din nou cu farmecu-i pe care nici o fotografie nu i l-ar putea reţine. Abandonul acela în pragul îmbrăţişării, aproape ireal, fiind ca o mare ce năvăleşte peste coliba ta şi, în loc să te sperii, te bucuri prosteşte. Singurătatea ţi se zbate în alte lumi, prezenţa Ei anulând orice rău. Păstrezi şi aperi cu sfinţenie tot ce Ea adună acum în neliniştile tale.”
Jurnalul lui Aurel Dumitraşcu este şi o proiecţie personală a vieţii literare din anii optzeci dar şi o poveste cu personaje reale, dintre care, multe au plecat la cele veşnice. Mircea Sântimbreanu, Virgil Mazilescu, Marin Sorescu, Augustin Frăţilă, Ion Zubaşcu… Lui Nichita Stănescu i-a scris tulburătoare scrisori de preţuire şi adoraţie. Îl durea fizic durerea lui Nichita. În 1983, pe Dumitraşcu îl preocupa în fiecare zi, starea sănătăţii lui Nichita: ,,Începi să îi scrii lui Nichita Stănescu, îndurerat de rănile ce-l visează şi îl locuiesc, începi să îi scrii pentru a o face în fiecare zi de acum înainte, până ţi se va spune că e bine, că moartea este în alt cartier, că un poet trebuie să poată îndupleca orice rău… Îl iubeşti pentru ce a scris şi-l respecţi pentru tot ce a făcut întru fericirea limbii române. Vei avea întotdeauna putere şi iubire destulă pentru a te înclina în faţa marilor valori ale naţiunii.”
Până la urmă, ,,suplinitorul pârlit” şi-a împlinit visul de a deveni muzeograf, la Piatra Neamţ. La sfârşit de săptămână, se retrăgea pentru a respira aerul pur şi tare al localităţii natale, Borca. Din nefericire, boala a săpat în el, adânc şi necruţător. A trăit Revoluţia, a gustat democraţia, continuînd să rămână un revoltat, după cum reiese din articolele pe care le-a semnat în presă, până în august 1990: ,,Înainte, existau destui care, deşi (poate) nu erau de acord cu regimul lui Pingelică, trăiau în perfectă armonie cu el. Aceştia mi se par cel mai periculoşi în noul context, pentru că se pot lipi la orice. (…) Balamuc electoral. Cei care-l aclamau pe Ceauşescu şi-au găsit acum alt nomenclaturist. Democraţie ugandeză! Dumnezeu nu poate exista de două ori. A fost în decembrie, peste o sută de ani dacă mai trece pe la noi!”
Prin toate trăirile, revoltele şi patimile sale, boala şi-a făcut mendrele. A murit de leucemie, într-o duminică, la spitalul ,,Fundeni” din Bucureşti. Era septembrie, 1990. Cele două volume ale ,,Carnetelor maro”, având fiecare, câte aproape cinci sute de pagini, au apărut la Editura ,,Conta” din Piatra Neamţ. O carte mărturie, o carte poem, de citit, de luat aminte de redescoperit un poet născut, nu făcut. Şi o viaţă de nici 35 de ani, trăită întens, închisă şi rămasă între coperţi.

 

Publicat în „Jurnalul Național“,
15 iunie 2013