„Trupul Omului cuprinde un dublu Vid; inima
Omului are perspectiva ei asupra Cerului”
(Zhuang zi)
Cînd în veacul trecut fizicianul german Rudolf Clausius a introdus termenul de entropie, nici lui şi cu siguranţă nici altcuiva nu i-a trecut prin gînd că un asemenea termen va fi, într-o zi, titlul unui volum de poezii. Şi totuşi, iată, în 1970, Daniel Turcea debutează editorial cu un asemenea titlu. Se ştie că esenţa conceptului de entropie o reprezintă dezordinea. Ludwing Boltzman, creatorul termodinamicii, s-a sinucis în momentul în care nu a mai putut răspunde celor care-l criticau fiindcă a considerat că tendinţa naturală a materiei este dezordinea. Valoarea vremelnică de transformare, entropia a devenit şi un concept estetic. Într-o lume de semne în dezordine, artistul încearcă o ordonare, fapt care implică şi o alegere. Dacă în lumea moleculară amestecarea se face de la sine, separarea nu mai este posibilă în acelaşi mod. Daniel Turcea, deşi venea în continuarea unei tradiţii autohtone (Voronca, Ion Barbu, Stefan Roll), părea mai curînd un bergsonian adept al extazului intelectual şi care, cum sfătuia autorul lui „LE RIRE”, miza pe o multiplicare metaforică cenzurată care să ducă la o stare quasi-mistică revelatoare de „adevăr”. Sigur, părintele tuturor poeţilor din „rasa” lui Turcea este, indiscutabil, Mallarmé. Abatele Bremond (cu a sa „poezie pură”) şi Paul Valery (care înţelegea poezia nu în sens metaforic, ci pur ştiinţific, „o vrăjitorie adevărată”) au adîncit maniera intelectualistă a autorului „După-amiezei unui faun”. O mare parte a liricii din secolul XX reia şi adînceşte „lecţia lui Mallarmé”. Volumul prim al lui Daniel Turcea, cu o structură inhibantă, părea a se revendica de la ezoterismul diverselor spaţii culturale şi în special de la cele orientale. O poezie de un eliptism conceptual; „matematic”, scoţînd efecte din diverse cifruri şi dezvoltîndu-se în manieră barocă, prin acumulări şi disperări. Apropierea de matematici este însă uşor forţată de către cei care au încercat decriptarea poeziei lui Turcea, întrucît limbajul matematic nu dezvoltă sens secund, fiind formalizat (a se vedea şi Roland Barthes, Le grain de la voix). Care este, de exemplu, „al doilea sens” al unei ecuaţii algebrice? Poezia lui Turcea dezvoltă nenumărate sensuri secunde.
Dacă poetul a încercat, precum voia Barbu, să construiască „lumi abstracte geometrice în poezie”, nu ştim în ce măsură a şi reuşit. Trebuie, totuşi să discutăm cu măsură poezia din perspectivă matematică, mai ales cînd poeţii uzitează termeni ştiinţifici. Dacă poezia autorului „Epifaniei” este şi o aventură a spiritului întru recuperarea lumii euclidiene, acest fapt se datoreşte unei „nevoi de purificare” prin gîndirea axiomatică. Ermetismul poeziei lui Daniel Turcea, iscat de aglomerarea în poziţii nominale a unor motive culturale dintre cele mai diverse, a unor aluzii filozofice etc., dă şi sentimentul de superioară gratuitate. Tempoul şi ritmica acestei poezii sînt de nuanţă ludică şi „esenţializarea” este reflexul uzitării unui sistem de pauze regulate în interiorul discursului, în care cuvintele formate din doar cîteva silabe alternează cu cele polisilabice. Sensul şi semnificaţiile discursului rămîn obscure, suficiente lor, şi folosirea versurilor scurte (singurele care sînt capabile de schimbări bruşte) accentuează dificultatea perceperii. Primele texte din „Entropia”, „Zen”, „Copacul, principele şi oglinda” sau „Abdul sau elogiul lui Parmenide” trimit încă din titlu spre varii spaţii şi ocultisme. Discursul, peste măsură de criptic, de un narcisism inhibant, pare a fi un reflex al celui mai rafinat alexandrinism: „Un copac şi-a întins crengile chircite de rouă/ întortocheată rana apusului/ de fiecare soare de martie/ amiezi ale liniştii/ pentru a putea împlini sfera merelor/ ori para de lacrimă albă şi bună la gust, zemuind/ şi rădăcinile”; „părul îi devenise de săbii lucioase/: ca-n Wagner/ ca un giulgiu rece pentru un Reigner wiking/ viaţa se muta cînd aici cînd acolo/ părăsindu-l cu 3 călăreţi/ în negru plecînd de la Mecca/ dar nu mai putea să dispară, oricum”; „Şi aşa cum deasupra Ţării Yemen/ aerul visează geometrii/ cu noi, în cub havuz de catifea,/ sfere de întîmplări măceluri unse cu mirt şi aloe/ lespezi/ din cafea”.
Jocurile fonice, subtile (”iartă-mă principe iartă-mă / credeam c-am venit dup-ai mei / totul am închis şi-năuntru / apa am pus-o sub chei”) duc la obţinerea unor efecte estetice de o melodicitate pură, impunînd un fel de „metafore fonice” (Wundt), într-o frazare impulsivă fără a fi discordantă. Tonul oracular abstractizant încearcă să ne poarte între „Tae te king” (cu ludismul de rigoare) şi cele mai ininteligibile ezoterisme: „Yn moale/ picură-n Yan/ sînt obosit înalt demnitar permiteţi-mi/ cred că-mi va face bine răcoarea iazului/ Lao Tze nu-i de tine patria vastă a ceaiului/ ştiu şi de – aceea e pentru mine/ Uite/ pagodele leagănă Luna” – Ţara Sin (despre Tao, despre Te) sau: „existenţa a două, 3, IMPERSONAL/ Rezolvarea dată unuia de 4/ 3 + aceşti 3/ Pentru că respiră aer muzical” (Poem didactic). Conceptualizările, cel mai des forţate, eşuează într-o vorbire seacă, în care numai tonul rostirii pare a reţine atenţia. Sînt remarcabile mai ales acele scurte poeme, în spirit de haiku (întreg ciclul Grădini trimite spre ascetismul unei asemenea exprimări): I. Cerul// privindu-l/ dar sufletul? // II. aproape, departe/ în noapte/ voci// III. Lin/ l-a străpuns/ ca o pasăre/ asfinţitul; VII. Viaţa/ această/ eleganţă a aerului; X. tot ce atingi e din cuvinte/ petale, ce se lasă/ pe munte/ dimineaţa!
Imagismul, în descendenţă suprarealistă uneori, mai ales în textele „onirice”, este bizar şi limbuţia poetului pare a nu avea margini: „Legile astea ale somnului te feresc de obiecte prea ascuţite/ şi poate de aceea îmi plăcea secolul 16 cu un clavecin/ singurele încăperi care te feresc de apăsarea limpede a piramidelor şi mai tîrziu a maşinilor care şi acum joacă din plăcere şahul mecanic … „ (A treia).
Foarte multe texte din „Epifania” (1978) invocă divinitatea sau neputinţa comunicării cu ea. Un misticism intelectualizant, ca şi la Valery, bîntuie aceste texte în care euthanasia pare a fi o constantă: „suflete / nu-ţi cere trup”, „mistuindu-se-n duh pentru a fi pururea vii”, „sufletul ni-l răstignim / şi-i aducem pămînt / să nu-nvie”.
Dramele lui Turcea sînt abstracte şi „aşteptarea miracolului, a apariţiei în lumea fenomenală a valorilor esenţiale este una din temele majore ale volumului” (Dana Dumitriu). Discursurile sale sînt solemne, au un ton sacerdotal şi la tot pasul acest ton al rostirii atrage atenţia. Poezia sa este mereu aluzivă şi mereu dă impresia de incongruenţă. „Comentariile” sale în marginea unor concepte filozofice sînt incifrate şi metamorfozele propuse suprapun obiectele şi fenomenele în adevăratele „pînze delirante”. Imagistica este evident barocă, în timp ce discursul tinde să capete esenţializări orientale. Totul se petrece în cuvînt şi a căuta prea multe semnificaţii exterioare n-ar însemna şi a găsi limpezimea. Oculteria scriiturii, sincretismul specific poeziei ermetice, o continuă năzuinţă de spiritualizare a lumii, de unificare existenţială prin spirit, viziunea intelectuală şi încercarea de a sintetiza prin recuzită poetică reprezintă mărcile specifice ale acestei poezii. Severitatea arhitecturii interioare a „mărturisirilor” aminteşte în anumite zone de muzica lui Bach. Sugestiile şi analogiile sînt mereu frapante, ambiguităţile captivează, iar corelaţiile profunde pe care poetul le stabileşte prin amalgamare alcătuiesc un „peisaj de stări măiestre”. „Poemele de dragoste” îşi găsesc vocea în divinitate, invocaţiile şi raportările menţinîndu-se pe această axă: „vin / bogat / în taină/ rogu-te / mi-l dai // prea bogat / în taină // vasul / înviai” (Tu) sau „cu sete beau / făptura Ta, de rouă” (Rouă).
Poet al esenţelor pure şi care încearcă o continuă transgresare a realităţii, cîntînd „fenomenele simbolice ale descărnării, ale lepădării de sine, ale tămăduirii prin duh” (Grigurcu) într-un limbaj simplificat în care absenţa verbelor exorcizează şi instaurează contemplaţia, Daniel Turcea propune o metafizică a ascezei, o purificare prin „contragere”. Locul său între poeţii contemporani este privilegiat. Deşi dispărut pretimpuriu, ne-a lăsat o operă rotundă şi originală care se dovedeşte un punct de reper al poeziei române contemporane.
(Fragment din lucrarea de licenţă „Imagine şi discurs poetic
la poeţi din deceniul 7: Virgil Mazilescu, Daniel Turcea,
Vasile Vlad“ susţinută la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi în iunie 1987)