Sub semnul tragicului evoluează lirica lui Aurel Dumitraşcu, care, în spirit experimentalist, îşi extrage esenţele din categoria agonicului, existenţa, ca şi literatura luând încă de timpuriu în textele poetului ipostaza „jocului cu moartea”, care, asumat şi trăit cu o intensitate paroxistică, mărturiseşte despre destinul unei fiinţe de o deconcertantă fragilitate, ce resimte prin toate fibrele ameninţarea exterminării potenţiale, legată de însăşi condiţia lui homo apocalipticus şi de ontologia mortalităţii: „ – Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea./Într-o altă iarnă o poveste cu grauri o plimbare/prin munţi o altă sintaxă femeia./O patrie de stele şi carne./Cititorului trebuie să-i spun acum adevărul:/vin acasă şi singur mă joc doar cu moartea./Fără conversaţie faptele rele se ştiu./Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagina albă/aproape trufaş predispus la concerte.Şi tituşi/cine sunt eu cine eşti tu în ce magazii un principe/mucezeşte./Vin acasă şisingur mă joc doar cu Moartea./Cititorul până la urmă trebuie să ştie” (Cititorul trebuie să ştie). Existenţa se converteşte în felul acesta într-un epuizant exerciţiu de mortalitate, pe parcursul căruia moartea provoacă teroare dar şi fascinaţie, iar jocul capătă fizionomia unui ritual sinistru, legat de ceremonia sanguinară a decapitării, care sugerează (aşa cum arăta Marin Mincu) echivalenţa dintre a fi scris şi a fi mort, de unde izomorfismul dintre relicvele funerare şi imaginea cărţii: „ – Prin mai precum în toţi anii intru în magazie de lemne şi/ies de acolo cu un cap de femeie în mâini: – Doamnelor/şi domnilor, altădată erau vremuri mai bune! Un cap de femeie/întotdeauna pune gâtul bărbatului într-un câmp înflorit,dar/aceasta e mai mult decât o fericită întâmplare. E un semn!/zice androginul rânduind cărţile în fereastră lăsându-le acolo/să treacă soarele peste popi şi valeţi peste dame./Eu pun capul de femeie în debara nu mai ştiu ce să fac/desigur mâine îl voi muta în bibliotecă (sunt în stare/să fac una ca asta)” (Istoria esteticii). Tocmai în virtutea acestui izomorfism hârtia şi cărţile constituie, în imaginarul lui Aurel Dumitraşcu, obiecte prin excelenţă malefice, pachete de substanţă thanatizată, care agresează până la suferinţă fibra vitală: „- Destule hârtii veninoase aşteaptă să muşte din mine./Un pepene roşu se cunună cu un pepene negru/vor locui în cer şi vot face avere./Mie îmi stă în gât un dragon (mi-e bine aproape/nu mai vorbesc), Minuni şi furgoane. Şi nu mai/întreb când vine ziua de marţi./seara înainte de a uda florile îşi voi spune/cum moare metafora în spitale. Pagina scrisă posedă însă, în acelaşi timp ceva din puterea magnetică a apei „ofelizate”, astfel încât poetul va evoca „înecurile textuale”, imersiunile în spaţiul bidimensional al semnelor scrise, unde – supus iniţierii scripturale de un guru cu facies matein- omul în carne şi oase va dobândi în cele din urmă consistenţa spectrală a cernelii şi a grafemului: „- Trec pe strada mea cu domnul mateiu caragiale/cântăm un cântec de lume porcos – să vezi, pe ăştia/acuşi îi leagă vardiştii pe ăştia îi gâdilă-n creier…/Pe ăştia puteţi conta zice zeul din ceriu luându-şi pastila/cântând şi el acolo cântecul nostru./Vom uita până la capătul străzii cântecul acesta/(zeul şi el) vom cânta un altul. Ochiul meu este roşu./ochiul domnului mateiu nu este roşu. Las că vine şi pena/face ea din scăfârliile noastre mimoze” (Plimbare de noapte). Dacă fascinaţia textului ia în cele din urmă forma dorinţei de moarte, actul producţiei textuale stă, la rândul lui, sub semnul „vântului roşu” al crimei, devenind un act de sacrificiu simbolic, prin care viaţa e zidită în temeliile artefactului scriptural: „ – Mai ales dimineaţa duc de mână o femeie-n poem/tremură adulmecă vântul roşu când bate e o biată femeie/îmi zici şi-o duc de mână departe-n poem./Ce zici de un ceai? mă întreabă şi eu mă gândesc liniştit/la jose lezama lima. Ce zici de un film mă întreabă şi eu/mi.l amintesc pe tata citind viaţa lui bonaparte în dimineaţa/în care s-a dus/Dar nimeni nu poate fi până la capăt străin.Cine mai/crede că macul se ceartă cu mine nu ştie nimic/Şi ce dimineaţă prin care zboară veioze ce dimineaţă/îmi zic. Şi ce liniştită merge acum femeia aceasta-n poem” (Departe-n poem). Elaborarea textului presupune aşadar acţiunea energiilor agresive şi autoagresive, e un act de violenţă exercitat asupra limbajului, destinat să provoace „suferinţa” cuvintelor, aducând trăirea şi scrierea ei la numitorul comun al unei „patetici” ce constituie girul autenticităţii superlative şi având efectul benefic al unei transfuzii cu plasmă vitală: „O vreme lumea începe aşa: eu scriu un poem/eu sunt sărac şi singur poemul/e sătul de el şi de mine stă neînduplecat./Nu vorbim. Vreau să-l biciui (atât de mult) să aibă dureri la urechile cu care aude/gârgâitul nopţilor albe/să audă – zic – pentru că nu alta i-i soarta:/săaudă cum trece noaptea în viaţa/mea scurtă să plângă naibii o singiră dată/şi el./Să-l pot crede. Nimic mai mult” (Poemul). Epuizarea acestor energii aduce oboseala, o stare de sleire care atacă în egală măsură fibrele organice ca şi pe cele sufleteşti, conştiinţa contagiunii cu materia fantomatică a universului scris, şi, odată cu ea, pierderea contactului epidermic şi frust cu realul: „ – Toate cărţile de care-mi vorbeşti/încet încet se prefac în păsări de pradă. La fel/într-un port vechi toate femeile pe care le cunoşteam/ajungeau după o vreme regine..<<Era un bărbat singur şi/ la colţul străzii îl aştepta o trăsură>> nici una din ele/nu o să spună. Le-aş putea descrie pe rând/într-un peisaj cu şorţuri verzi ori soioase/fericite între detalii livreşti./Un duh trist peste o carne tristă acum./de aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă/un lac de cuvinte-ntre tine şi mine oricât am crede/că ducem o existenţă reală” (Păsări de pradă). Scrisul nu face în felul acesta decât să sporească conştiinţa agonicului, înscriinduse în scenariul unei tragedii fără catharsis şi în substanţa unei ontologii a mortalităţii pe care lirica lui Aurel Dumitraşcu o scandează cu o gravitate superlativă. Poet al agoniei perpetue, el are sentimentul claustrării în zonele marginale ale existenţei, de unde contemplă cu o privire nostalgică filmului firescului şi al micilor fericiri la care e condamnat să nu aibă acces: „Mi-ar fi fost atât de uşor să spun lucrurilor pe nume/să mă întâlnesc pe malul apei cu merişorii sălbatici să/vorbim despre vieţile noastre (aici şi acum) atât de uşor/ar fi fost./Nu puteam iubi primăvara şi iarna stelele – sunt sătul îmi spuneam/sunt sătul de stelele de prin cărţi eu vreau altă poveste/chiar una mai veche ziceam/dar să fie fără de stele./poate am surâs numai/scriind altceva. Eşti incapabil să plângi – mi-a scris/o fată care poartă numele mamei – când vii în oraş toţi locuitorii/sunt fericiţi./Nu o cred. Vin în oraş ziua şi noaptea toamna şi vara” (Merişorii sălbatici). În contextul poeziei 80, prezenţa lui constituie o apariţie la fel de neaşteptată ca şi aceea a Marianei Marin.