Mulți ani n-am mai intrat în pivniță. Acolo murise o femeie. N-a știut nimeni. Au găsit-o pe dig, veștedă, cu bețe în păr, cu rochia sfâșiată. Avea un ciorap roșu. Celălalt dispăruse.
– Peștii! Peștii! Ziceau toți.
Eu mă dusesem la cinematograf, în seara când au găsit-o. Singur. Era un film rusesc. În cătune, filmele rusești trec drept filme proaste. Erau numai câțiva mucoși de nouă-zece ani, văduva lui Pârâu, un țigan lățos, muncitori de la carieră. Și eu. La marginea unei păduri, prin Siberia un ocnaș găsește un mormânt proaspăt. Sapă … Și doar îi spusesem să nu intre în pivniță, să mă aștepte sus, în pod, întotdeauna. Liza avea ochii blânzi ca vițelele, gura-i era tăcută, somnoroasă parcă, înainte trăise cu un poștaș. Ăla înnebunise. De la un timp nu mai ducea scrisorile oamenilor. Le desfăcea și le lipea pe pereții unei magazii. Și în toate nopțile se furișa din casă, intra în magazie, se despuia și apoi citea scrisorile. Până la urmă s-a aflat. L-au legat. L-au dus. Nu s-a mai întors. Liza n-a plâns. Dar avea un copil mut. Și despre un copil mut nu poți ști nimic. Nici măcar dacă e al tău … Și tot săpând, dă peste un cadavru. Și ocnașul scotocește prin buzunarele mortului. Nu găsește nimic. Și se așază pe marginea gropii. Și nu știu de ce începe să cânte …
Câteodată, seara, Liza trecea pe la gater. Se uita la fierăstraiele, le atingea zimții. Și pleca. O priveam cu indiferență. Femei … îmi ziceam. Însă Liza trecea tot mai des, prea des. Dincolo de rochia-i spălăcită bănuiam un trup sfrijit, rece. Și apoi, ce-mi trebuia? Numai că ea trecea prea des pe la gater. O femeie nu trece de multe ori prin același loc dacă n-are interese.
Într-o sâmbătă, când toți plecaseră mai devreme pe la casele lor, eu am rămas. Liza a apărut pe la șaisprezece. Dinspre râu. Și a venit spre mine. Încet. Senină. Ținea ceva în pumn dar nu-mi puteam da seama ce anume. S-a așezat în genunchi în fața mea, m-a privit, a întins pumnul și l-a desfăcut. Am tresărit. În palmă, năucă, o broscuță roșie. Și nu sărea. Sta acolo. Și Liza continua să mă privească. Da, avea o privire blândă, ca vițelele. Pentru ea, desigur, eram o poartă nouă. Așa că am luat broscuța din palma ei și am lăsat-o în iarbă. „Prostule, a zis ea, bărbatul meu nu se culca niciodată în iarbă. Tu de ce-l lași pe iarbă?!“ Nu aveam ce să-i răspund. Acceptai jocul. Totuși nebunii sunt de două feluri: nebuni și bolnavi. Periculoși sunt numai cei din urmă. Eu nu știam cum e Liza. Am ridicat broasca din iarbă și i-am pus-o în palmă. A strâns. A strâns până s-a auzit pielița pocnind. Printre degete a țâșnit sânge amestecat cu firișoare negre, albe. O zeamă gălbuie, nesuferită se scurse spre mâneca rochiei. M-am ridicat și am plecat. Apoi ocnașul s-a întors spre o clădire albă, cu două etaje, împrejmuită cu ziduri înalte. Era pușcăria. Paznicii îl loveau, îl tot loveau cu vergele verzi … Mi-a fost silă. Am ieșit. Bătea vânt, începuse să plouă. Am reintrat … Liza m-a căutat după miezul nopții. Nu știu de unde aflase că îmi petrec noaptea în pivniță. S-a dezbrăcat de tot. Mută. Avea un trup bine făcut, strălucind în vitregia pivniței. Nu m-am mișcat. O priveam. A venit lângă mine. Și mi-a smucit cămașa. Și am iubit-o toată noaptea și am vrut s-o omor cu atâta iubire. Și n-am putut-o omorî pentru că mereu mă întreba „de ce primăverile nu au limbă?!” Și dimineața am rămas în pivniță, goi și nerușinați. Și ne-am odihnit.
…în celulă ocnașul continua să cînte. Iar l-au bătut, l-au tot bătut. Ce film tîmpit!… Liza rămînea tot mai des în pivniță. Începui să mă plictisesc. În țimp ce ea spunea că avem deja cincizeci și șase de copii și că mai vrea. Bine, ziceam eu în semiîntuneric. Simțind de fiecare dată nevoia să fug ori să uit. Începuse să mă iubească prea mult, sau nu știu…, cert e că din femeia cu gesturi rătăcite, disprețuită de locuitori, devenise o alta. Și se bucura așa mult, îți venea s-o disprețuiești, s-o lași în beci, s-o vezi suferind. Și mai ales să știe și cei din jur, să-ți spună că ești rău, că nu meriți nimic, că nu ești demn de nimic. Apoi s-s terminat filmul. Erai crispat. Rușii fac filme prea realiste, îți spuneai, ca și cum realismul ar fi neapărat ceva urît și dureros.
Liza se otrăvise. Nu știu cu ce. Dar vedeam dîre alb-vișinii scurgîndu-i-se din colțul gurii, avea ochii larg deschiși, sticloși, reci, se prăbușise spre colțul mesei, răsturnase o cutie cu monezi, monezile străluceau pe jos. Am luat-o pe brațe, am deschis ușa cu piciorul, apoi am urcat treptele ce dau în spatele casei. Era o noapte ploioasă și m-am îndreptat spre rîu. De pe puntea care dă spre pădure am aruncat-o în apă. Apoi m-am dus pe mal, m-am întins în iarba ciufulită și am plîns.
Ancheta nu a putut dezvălui mobilul otrăvirii, nici prezența femeii în apele rîului. Pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic. Cum intri în cimitir, pe dreapta, se poate citi pe o cruce: C. LIZA 1927 – 1955.
Borca,
8 iunie 1981