Clopoțelul sună începerea orei de Limba și Literatura Română.
Eram elevă în clasa a VI-a, puștoaică timidă ce iubea mult tăcerea și contemplația și care doar uneori, la serbările școlare, avea curajul să-și dezvăluie vocea ceva mai cu îndrăzneală, pentru cei ce știau s-o asculte cu sufletul deschis.
Clopoțelul sună începerea orei de Limba și Literatura Română și-n clasă apăru diriginta, o femeie deosebită, de o frumusețe încântătoare. Alături de ea, un tânăr înalt și blond, cu ochi de-un albastru precum cerul senin de vară și-un zâmbet îngeresc.
– Dânsul vă va preda lecțiile de Limba și Literatura Română, ne anunță diriginta.
El zâmbi reținut.
– Mă numesc Aurel Dumitrașcu. Voi fi profesorul vostru de Limba și Literatura Română. Pentru cât timp… asta nu se știe…
Numele acela, numele lui, devenit mai târziu ecou în viața mea. Și nu numai în a mea. Aveam în față un suflet liber, suflet de poet, ce avea să bulverseze multe minţi aşa-zis mature și care avea să trezească sufletele pure ale unor copii, al căror drum prin viaţă abia se întrezărea.
Așa a început totul. Cu acea dimineață ce a trezit tot ce era în adâncul fiinţei mele.
– Mă numesc Aurel Dumitrașcu…
Totul parcă ar fi fost ieri.
Când a ieșit din clasă, simțeam că a luat cu el și ceva din fiinţa mea lăsând în urmă un gol pe care doar prezența lui avea să-l mai umple din acea clipă.
N-aveam habar de ce, dar așteptam deja cu mare emoţie prima oră cu acest nou profesor. Ca și cum sufletul meu ar fi ştiut deja că viaţa îmi va fi influenţată în mod benefic de prezenţa LUI.
Și iată că prima oră sosi. Țin minte că stăteam în bancă, aproape lipită de colega din față, ca şi cum aş fi dorit să nu fiu observată, ci doar să pot să-l ascult.
Și astăzi, după atâţia zeci de ani, dacă aş încerca să rememorez acel moment, cred că mi-aş aduce aminte fiecare cuvânt pe care Aurel l-a spus atunci.
Încă îl văd pășind sigur prin clasă, ca şi cum voia să măsoare spaţiul dintre bănci, încă îl văd zâmbind, glumind pentru a destinde atmosfera ori poate pentru a-l primi mai iute în inimile noastre.
Trecea pe la fiecare bancă, după ce ne afla numele, punând întrebări fel de fel despre cine suntem şi despre ce însemna pentru noi materia pe care o preda. Iar întrebările lui cereau parcă răspunsuri venite din adâncul fiinţei noastre, răspunsuri pe care, de fapt, ni le dădeam, pentru prima dată, nouă înşine.
Ajuns în faţa băncii mele, mă întrebă:
– Cum te numeşti?
– Gavril Tudorita! am șoptit.
– Tudorița… Ăsta-i nume de cântec!
– Da, am îngăimat eu timid, amintindu-mi de câte ori mi se asocia numele cu celebra melodie populară.
– Spune-mi, Tudorița, îţi place Literatura Română?
– Sigur că da! am bolborosit. Îmi place mult și să citesc! Cărţile mă conduc într-o lume misterioasă…
Prima oră cu noul nostru profesor durase parcă doar câteva minute încât aproape că nici nu am auzit clopoţelul ce anunţa o nouă pauză.
Iar eu deja așteptam ziua următoare pentru a-l reîntâlni.
Tudorița Rusu
Fragment din volumul în curs de apariție
„Nerostitele. O poveste cu Aurel Dumitrașcu“
Va urma
