În afara sentimentului că este un poet de o aproape halucinantă autenticitate – sentiment pe care mi-l dădeau nu numai versurile sale, scrise sau nescrise încă, ci întreaga înfăţişare, gesturile, privirea – de la Aurel Dumitraşcu mi-au rămas două amintiri:
Una este o întâlnire într-o sală plină până la refuz de cititori, cu prilejul unei lecturi din 1988 la Biblioteca din Piatra Neamţ, întâlnire de pe urma căreia am păstrat o fotografie în care ne privim uimiţi, reciproc intimidaţi. Cititorii aceia şi atmosfera electrizantă a lecturii (care avea să fie, în ceea ce mă priveşte, ultima de dinaintea interzicerii) au rămas pentru mine dovada ideală şi nemairepetată (mai întâi din lipsă de libertate, apoi din lipsă de interes) a comunicării prin poezie.
Iar prezenţa lui Aurel Dumitraşcu, dispărut şi el, simbolic, între timp, îi dă o valenţă tulburătoare în plus.
Cea de a doua este o întâmplare aproape neverosimilă. Era cu puţin timp după moartea sa şi ajunsesem cu un grup de poeţi prieteni ai săi la Borca, satul în care mai trăia mama sa (despre sănătatea căreia scrisese de atâtea ori neliniştit) şi de unde fuseseră expediate toate scrisorile. Era o vreme rece şi posomorâtă, bună pentru depresii, şi noi stăteam în jurul mormântului său abătuţi şi descurajaţi, amintindu-ni-l, spunându-i câte un vers, fără să ne hotărâm să plecăm şi fără să ştim ce să mai facem rămânând.
Şi atunci, absolut brusc, neanunţat şi nepregătit prin niciun gest meteorologic, pe cer a apărut arcuit, cu unul dintre capete ieşind parcă direct din movila mormântului, cel mai limpede curcubeu pe care l-am văzut vreodată, iradiind de frumuseţe, capabil să vindece. Era ca şi cum cerurile s-ar fi hotărât strălucind să-şi dezvăluie pentru noi conţinutul de credinţă, speranţă şi iubire.
Şi niciunul dintre noi nu s-a îndoit că a fost un mesaj de încurajare pe care poetul, continuându-şi destinul, ni-l trimetea.
București, aprilie 2017
