Sorina Dascălu: Fiindcă Fabian a început discuția cu un fragment dintr-o „scrisoare de înțelepciune”, aș reveni puțin la aceste epistole atât de speciale, unice, de altfel, în istoria literaturii române – în sensul că niciodată la noi niciun alt om de cultură, îndrăgostit fiind, nu a încercat să o ajute pe persoana iubită prin asemenea idei de mare forță formativă prinse în corespondență. Au fost părinți care le-au scris fiilor „învățăminte”, sfaturi de viață, au existat profesori, duhovnici, mentori, maeștri care le-au scris discipolilor, ucenicilor, studenților, elevilor, continuatorilor acestora, scrisori „educative”, „de suflet folositoare”, de „învățătură”, dar nimeni aflat în acest gen de relație, ca Aurel cu tine, n-a scris la fel… S-a spus că Mihai Eminescu ar fi făcut ceva similar cu Veronica Micle. Nu este însă adevărat. Eminul nu dovedea aceeași nevoie de exprimare prin scrisori, iar „genul epistolar” pentru el, când îi scria iubitei, era prea puțin atins de arta literară sau filosofare; dimpotrivă, el dorea să nu fie nevoit să ia legătura cu ea în acest mod. Iată o frază oarecum „celebră”: „Draga mea Veronică,/ Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple./ Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume.” (februarie 1880) Aurel Dumitrașcu era fericit scriindu-ți în general și mai ales scriindu-ți despre ceea ce credea el că te influențează, te transformă, te „crește” spiritual. Așa este? Îți mărturisea asta în mod explicit?
Tudorița Rusu: Da, Aurel era fericit atunci când îmi scria și în general îi plăcea să-mi vorbească mult, ori de câte ori avea ocazia. Pentru că tăceam deseori, din motive diverse (diferența de vârstă dintre noi, de cultură, uneori din timiditate sau neîncrederea în mine însămi), asta cred că îl făcea pe el să-mi poată vorbi atât de mult – pentru că, în tăcerea mea, simțea că îl ascult, cu toată puritatea sufletului meu. Și chiar dacă știa că nu-l înțeleg atunci, el continua să îmi scrie și să îmi vorbească, deoarece știa într-un fel că, în timp, aveam să-l înțeleg în toată profunzimea sa. Tot ceea ce mi-a spus și tot ceea ce mi-a scris în acei ani avea să dea roade peste o vreme și mai ales avea să ajute la creșterea mea spirituală. Încă mai trăiesc și acum din hrana spirituală oferită de el, încă de la începuturi.
SD: Era liniște în tine, în voi, în tăcerea ta în care te afundai atunci când îl ascultai?
TR: Nu. Era neliniște în mine. Uneori o neliniște bună și luminoasă, ca o efervescență, ca un joc… Alteori, o neliniște rea, în care mi se zbăteau toate temerile, toată nesiguranța, frica, se amestecau și se încurcau toate în o mie de gânduri. Dar aveam impresia clară că el reușea, aproape mereu, chiar dacă într-un târziu, să-mi aducă și liniștea. Vorbindu-mi, însă, mai puțin prin ceea ce îmi scria.
SD: Care sunt principiile de viață pe care le adunase în „scrisorile de înțelepciune” pentru tine? Câteva măcar. Sau unul: un principiu fundamental.
TR: Aceste scrisori nu au fost numite întâmplător „Scrisori pentru înțelepciune”. În ele erau „adunate” multe principii esențiale de viață. La un moment dat, Aurel mi-a cerut să-i dau toate aceste 40 de scrisori, care aveau să-l inspire pentru o nouă carte. I-am înapoiat deci toate cele 40 de scrisori, chiar dacă el m-a averizat că această carte, ce urma să apară, îmi putea face mult rău. De curând, am avut ocazia să recitesc câteva din acele scrisori. Am găsit în ele atâta profunzime și înțelepciune! Atât de tânăr și în același timp atât de profund și înțelept! Principiile de viață, pe care el mi le tot repeta în aceste scrisori, aveau să mă urmărească tot restul vieții.
Mă învăța să fiu bună și generoasă, fără însă a face compromisuri. Să încerc să mă pun în locul unui om pentru a-l înțelege mai bine. Să aleg frumusețea și armonia, acestea fiind întotdeauna hrană și bogație pentru suflet. Să trăiesc în și pentru adevăr. Dar mai presus de toate mă învăța să fiu eu însămi. Să nu renunț niciodată la mine sau, mă rog, la ceea ce era de valoare în mine însămi. Sau putea deveni. Să-mi dau continuu o șansă, încă o șansă…
SD: Cum se regăsea iubirea în aceste principii? Ce-ți scria Aurel despre iubire? Ceva de genul unei „maxime” a Fericitului Augustin: „Iubește și fă ce vrei”?
TR: Iubirea se regăsea în toate principiile de viață despre care Aurel nu înceta să-mi tot vorbească, mai ales prin multitudinea de scrisori pe care mi le-a trimis în toți acei ani. Într-una din ele chiar făcea referire la ceea ce a spus Sfântul Augustin, cu atâta înțelepciune, „iubește și fă ce vrei”. Pentru mine, cea de-acum, consider că este principiul de temelie al vieții mele, după care caut să-mi ghidez pașii prin această lume. Și asta pentru că am ajuns, în felul meu și după multe căutări, la înțelesul acestor cuvinte. Consider că atunci când iubești cu adevărat, necondiționat, poți face „orice”, fără a greși. Pentru că tot ce faci cu iubire și în numele iubirii, construiește, înfrumusețează, alină, îmbogățește și șlefuiește sufletul.
SD: Repet, bolnav fiind, Mihai Eminescu îi spunea Veronicăi Micle că nu are dispoziție pentru a-i scrie. Aurel Dumitrașcu, bolnav fiind, considera că scrisorile îi fac bine? Că iubirea este terapeutică? Poezia îl însănătoșea? Arta? Relația cu tine? Scrisorile pentru tine?
TR: Scrisorile, pentru Aurel, însemnau într-adevăr o terapie, de aceea, cred eu, că reușea să le scrie atât de uimitor. Erau o terapie și pentru el, dar și pentru cei cărora le erau adresate. Poezia mai ales îl însănătoșea și în primul rând îi însănătoșea sufletul. Pentru că, după părerea mea, nu trupul era cel bolnav, ci mai degrabă sufletul, care nu putea înțelege și nici accepta falsitatea, prostia, nimicnicia, meschinăria, aroganța, lipsa de bun simț, de armonie și frumusețe. Aș putea spune că sufletul său se regenera prin scrisorile trimise celor dragi. Se regenera prin poezie și prin artă. Mereu simțeam la el o sete de perfecțiune, de sublim si curăție. Relația cu mine îl „hrănea”, prin puritatea și cumințenia ce-mi erau caracteristice și datorită vârstei.
