Aurel Dumitrașcu sub supravegherea Securității (4): Urmărit informativ ca legătură a criticului Livius Ciocârlie

În „Arhiva Aurel Dumitrașcu“ primele epistole către criticul Livius Ciocârlie datează din toamna anului 1982, când Aurel Dumitrașcu încă nu împlinise 27 de ani.
Răspunsurile criticului, păstrate, din fericire, până astăzi, ne fac să înțelegem o mică parte din zbuciumul sufletesc dezvăluit de tânărul poet:
„Îmi spuneți că sunteţi cel mai supărat tânăr poet. Dacă supărarea dumneavoastră este în legătură cu posibilitățile de a le publica, ar fi mai potrivit să spuneți că sunteţi unul dintre poeții – pe drept numit – supărați.“^[1]
Aceeași atitudine o întâlnim, la început de ianuarie 1985, după apariția volumului de debut „Furtunile memoriei“. „Carnetele maro“ ne-o dovedesc:
„(…) Este insuportabil să te bați cu slugile. (…) Cam zăpăcit acest Dumitraşcu! N-o să-i treacă! M-am gândit că sunt suficiente trei zile ca să mori, să fii îngropat, să nu te mai întâlnească nimeni. E stupid şi scandalos! De aceea nu vreau să fiu un antinevralgic. De 2 000 de ani tot luăm antinevralgice, în timp ce zeii sunt sceptici – de aceea nici nu-i chinuie cultul personalităţii.“ ^[2]
Răspunsul lui Livius Ciocârlie va sosi abia doi ani mai târziu, după ce pe piață abia fusese lansată „Biblioteca din Nord“, cel de-al doilea volum de poeme semnat de Aurel Dumitrașcu:
„Vă mulțumesc pentru carte. Îmi fac reproșuri pentru că nu v-am scris după ce am primit-o pe prima. Adevărul este că poezia, mai ales contemporană, mă intimidează. Evit să am păreri despre poezie, ceea ce nu înseamnă că n-o citesc și nu-mi spune nimic. Nu pot, de rândul acesta, nici să rămân insensibil la accentele depresive din scrisoarea dumneavoastră. Credeți-mă, le înțeleg și le împărtășesc. Nici mie nu-mi merge mai bine, ba chiar mai rău, pe plan editorial. Totuși, în ce privește soluția la care vă gândiţi persist să cred că este cea mai rea pentru un scriitor. N-aș alege-o în nicio situație. Ea presupune în cazul celor mai mulți, experiența o arată, să renunți la scris. Gândiţi-vă bine înainte de a decide. Vă doresc putere de a îndura.“^[3]
Care să fi fost „soluția“ la care se gândea Aurel Dumitrașcu rămâne o enigmă până la descoperirea întregii sale corespondențe. Să fi fost oare sinuciderea? Să fi optat oare pentru retragerea din literatură? Nu vom ști poate niciodată.

Însă „puterea de a îndura“ o va avea din plin, până în ultimele clipe ale vieții sale pământeşti, și, după cum s-a văzut, chiar și încă 31 de ani după aceea.
În ceea ce privește distanța, extrem de mare – între scrisorile păstrate sunt chiar și cinci ani de tăcere – cu care îi răspunde Livius Ciocârlie, aceasta este cauzată, după cum vom vedea, de prudența pe care o arată criticul care, aflând că este supravegheat de Securitate, va încerca să-și protejeze mai tânărul confrate.
Într-un articol publicat acum 14 ani în revista „22“^[4] Livius Ciocârlie ne va oferi câteva amănunte:
„Mult timp, n-am vrut să-mi cer dosarul. Mi s-a părut prezumţios. Era, îmi spuneam, ca şi cum aş fi depus la banca viitorului minuni de vitejie, iar acum aş vrea să încasez dividendele. Abia auzindu-l pe Bujor Nedelcovici zicând că, dacă românii nu vor să-şi cunoască trecutul ascuns, au ceea ce merită, m-am decis. Iar acum, când am dosarul acasă, mi se pare că nu e lipsit de interes să scriu despre el. Măcar dintr-un motiv: enormul contrast între ce am îndrăznit să fac (sau să nu fac) şi importanţa care mi s-a dat.
Mai întâi, ce am îndrăznit: am refuzat repetatele propuneri de a intra în Partid, mi-am retras în două rânduri câte o carte de la editură ca să nu fiu nevoit să-l citez pe Ceauşescu (barem de două ori, ca glumele în conferinţele  Junimii: una la început şi una spre sfârşit), n-am acceptat să fiu informator şi nici să cer Europei Libere să nu-mi mai pomenească numele. Atât. Rezistenţă pasivă, cum ar veni. În rest, numai discuţii «răuvoitoare», gen Mache şi Lache, între amici. Pe acestea, le aflau cu mijloace «specifice». Adică, fie le ascultau ei înşişi, fie unul dintre amici era informator.
Pentru atâta lucru, două decenii şi mai bine de supraveghere, 44 de informatori, transcrierea convorbirilor telefonice, înregistrarea discuţiilor de acasă, de la facultate sau din alte locuri cu mijloace fixe sau mobile, de ascultare sau video, interceptarea corespondenţei şi – fapt ce mi s-a părut judicios – prelucrarea ei chimică pentru a se afla dacă nu conţinea mesaje ascunse, filaj, fotografierea  «obiectivului», diversiuni, contacte, atenţionări şi, una peste alta, 1.000 de pagini de dosar. Judicios mi se pare şi că nu lipsesc convorbirile fetelor mele, de 7 şi 12 ani.
(…) De altfel, deplasările sunt tratate cu atenţia cuvenită. Oriunde mă duc – Arad, Târgu-Mures, Sighişoara, Oradea, Cluj -, mă urmează cereri de informări adresate omologilor locali, referitoare la persoanele contactate. O grijă deosebită i se poartă regretatului Aurel Dumitrașcu, ale cărui scrisori sunt, din punct de vedere social-politic, cam fără perdea.“
De altfel, aflând de studiul nostru despre „Aurel Dumitrașcu sub supravegherea Securității“, domnul Livius Ciocârlie a avut amabilitatea să ne ofere paginile referitoare la Aurel Dumitrașcu existente în dosarul său de supraveghere.
Este vorba, în primul rând, despre un document al Securității județului Neamț, adresat celei din Timișoara, document în care se cer informații despre Livius Ciocârlie întrucât „este legătură a poetului Aurel Dumitrașcu din Piatra Neamț cunoscut cu preocupări contestatare, urmărit de noi în dosar informativ”.
Urmează o  pagină de răspuns al Securității din Timișoara despre Livius Ciocârlie:
„Are o atitudine politică-ideologică necorespunzătoare fiind în legătură cu scriitori din Capitală, împreună cu care a intenționat să recurgă la acțiuni protestatare”.
Documentul emis de  Securitatea Neamț este datat 29 aprilie 1989.
Cel din Timișoara, 29 mai 1989.
Așadar,după cum mărturisea chiar Aurel Dumitrașcu, timp de peste 10 ani (1978 – 1989) răzvrătitul  poet din Sabasa va fi sub supravegherea Securității, urmărit cu dosar informativ.
Zece ani în care acest „zăpăcit Dumitrașcu“ va îndura, bătându-se atât cu slugile regimului cât și cu falșii prieteni ce primiseră misiunea de a-i fi cât mai mult în preajmă.
Dar despre asta vom vorbi într-unul din episoadele viitoare.

Va urma

^[1] Scrisoare Livius Ciocîrlie, 19 octombrie 1982, păstrată în arhiva Aurel Dumitrașcu.
^[2] „Aurel Dumitrașcu – Carnete maro“, vol. 1, pg. 483.
^[3] Scrisoare Livius Ciocîrlie, 7 septembrie 1987, păstrată în arhiva Aurel Dumitrașcu.
^[4] Livius Ciocîrlie – „Dosarul“, revista „22“, 20 iulie 2007.