„Iubește și fă ce vrei” (2)

Sorina Dascălu: Spui că Aurel avea nevoie, ca să reziste, de discuții cu sine, de solilocvii, de „dialoguri” cu propriul suflet. Citindu-i scrisorile (mai cu seamă pe acelea „de înțelepciune”) îl simțeai cum, avându-te pe tine în fața lui, de fapt nu te vedea, întorcându-se asupra lui însuși, ca și cum ar fi fost în fața unei oglinzi? Crezi că liniștea și „limpiditatea” pe care le găsea la tine, îi facilitau această „reflexie”?
Tudorița Rusu: Da, cred că avea nevoie de toate acestea pentru a rezista în fața unei lumi atât de „pământene”. Avea nevoie, mai ales, de dialogurile cu propriul suflet, pentru a se înțelege mai bine pe sine. Într-adevăr, în mine reușea să se oglindească, cu voie sau fără voia sa. Pentru că în acea claritate, dată de puritatea ființei mele, putea să se vadă pe sine, bărbatul-poetul-omul, cu tot ce însemna aceasta. Era ca și cum avea nevoie de acest adevăr, el care iubea atât de mult adevărul! De multe ori nu suporta să vadă tot ceea ce îi reflecta „oglinda Tudorița”. Pentru că acolo descoperea și slăbiciunile lui, imperfecțiunile, neîmplinirile și totodată disprețul pentru toate acestea la un loc.
SD: Poate că, totuși, dincolo de ceea ce nu-i plăcea să vadă, această curăție a ta îi asigura mediul în care se armoniza cu el însuși, astfel pricepându-se mai bine pe sine și trăindu-se mai deplin?
TR: Atunci nu înțelegeam, dar acum înțeleg și simt nevoia lui de-această curăție a mea, cum bine îi spui tu.
SD: La Jeni Acterian cred că am întâlnit prima dată termenul acesta înminunător.
TR: Cumva, deci, acolo se regăsea, cu acel sentiment de Acasă, unde părea că nu-i lipsește nimic sufletului său, pentru a se regenera și reechilibra. Undeva, în adâncul sufletului, el știa că am această capacitate de empatie, de ascultare si înțelegere profundă a oamenilor, de care eu nu eram conștientă la vremea aceea. Cred că știa cum sunt și care îmi era potențialul mai bine decât mine. Și rezona cu acel om care deveneam, în care trebuia să mă transform, spre care dorea să cresc.
SD: Aceasta este iubirea adevărată? Iubirea ca lumina soarelui după ploaie?
TR: O, Doamne, aceasta pot spune că a fost si este iubirea adevărată! Deși pare că el m-a iubit cel mai mult, intens, profund și fără limite, de fapt eu l-am iubit cu toată forța purității sufletului meu, dincolo de limitările întregii mele existențe. Doar că eu am facut asta în tăcere și în cumințenia inimii mele adolescentine. Mai presus de toate momentele grele prin care am trecut. Aceasta pot spune că a fost un model de iubire curată și puternică, pentru că dăinuie și acum. În mod tainic, ea face legătura între cer și pământ, arătându-mi că nu există separare între cele două lumi. Iubirea aceasta a fost, cum spui tu, ca lumina soarelui după ploaie. De aici cred că venea dorința lui Aurel de a regăsi această lumină, întorcându-se mereu și mereu la mine, uitând astfel de ploile dintre noi. Sau iubind ploaia fiindcă întotdeauna după nori se ascunde seninul, ca după noapte zorii.
SD: Este „investiția” lui Aurel în tine o formă de sacrificiu? Care ar fi răsplata pentru această jertfă?
TR: Tot ce Aurel a investit în mine – așteptare, răbdare, fidelitate, revenire, dragoste, prietenie, sinceritate, statornicie, perseverență – toată bogăția sufletului său, pentru unii ar putea reprezenta o formă de sacrificiu. Eu însămi am considerat-o astfel cândva. Acum însă înțeleg că a fost, pentru Aurel, un lung proces de cunoaștere de sine, și prin mine, și pentru mine, pentru noi, dar întâi pentru el, de aprofundare a iubirii și nicidecum o jertfă. Recitindu-i scrisorile, după mulți ani, am înțeles că povestea lui cu mine, cu tot ce a însemnat aceasta, l-a înălțat pe Aurel însuși în înțelepciune, l-a crescut mai curând pe el, crescând odată cu mine. Iar sentimentul acela pătimaș pentru mine, „complicat” și copleșitor, care putea fi cutremurător pentru oricine, l-a dus în final la iubirea adevărată, simplă și nesfârșită.