– Muri, cînd anume încep amintirile tale despre Aurel Dumitrașcu? Cînd anume v-ați cunoscut și mai ales cum?
– Măi, sincer să fiu, anul nu îl mai știu. Se pare că era prin ‘83. Cam așa. Dar exact-exact nu mai rețin. Dar știu că s-a întîmplat după ce am fost odată la Botoșani. Atunci, prin Lucian Valea, l-am cunoscut pe Gellu Dorian. Ei bine, pe vremea aceea, în Bistrița, erau două mari comemorări anuale: „Zilele George Coșbuc“ și „Zilele Liviu Rebreanu“ (la „Zilele Rebreanu“ era un simpozion de proză, dincolo era un simpozion de poezie). Și țin minte că era undeva înspre vară, țin minte că era cald, și mai țin minte că Aurel atunci era îmbrăcat așa, ca de vară.
Eu m-am întîlnit cu el o singură dată. Așa cred. Sau, mă rog, o singură dată mi-a rămas mie în minte, că poate m-am mai întîlnit cu el și la Botoșani, cu ocazia „Zilelor Eminescu“, că mergeam și acolo prin tinerețe, prin ’81 – ’84, dar de la acea întîlnire nu mai știu nimic. Dar rețin foarte bine și acum această singură întîlnire esențială a noastră, cînd a venit cu poetul Gellu Dorian la Bistrița, la mine la atelier. Gellu era din Botoșani iar Aurel mi se pare că era de undeva din Piatra Neamț.
– Era din Borca, din Sabasa. Undeva aproape de Durău…
– Mă rog, nu mai știu exact ce și cum. Dar am și acum în minte imaginea sa. Era un tip înăltuț, înalt și slăbuț, uscățiv așa… Avea niște ochi foarte frumoși, ochi albaștri-verzui, era blond, cu un chip oval și cu un aer ușor adolescentin, aproape ca de copil. Și țin minte că avea un fel special în care te privea. Mă lăsa să vorbesc, eu vorbeam și tot vorbeam, iar el se uita la mine așa, cu un aer ușor mirat. Cred că tocmai lucrul ăsta mi-a plăcut la el, faptul că era atent la ce spuneam. Eu pe atunci eram frămîntat de tot soiul de probleme, că eram un fel de muritor de foame pe atunci în Bistrița Năsăud. Eram singurul care, după ce am pictat o pictură murală în holul Poștei vechi am plecat din „cîmpul muncii“, cum se spunea pe atunci, și m-am decis să trăiesc doar ca pictor. Mi-am găsit atunci o gazdă, o tanti de vreo 50-60 de ani, Mariana o chema, nu mai trăiește, care, imediat după război, lucrase la Județeana de partid, fusese un soi de activistă. Ei bine, această Mariana ieșise la pensie pe caz de boală și, cînd am cunoscut-o, recomandat fiind de un pictor, domnul Titieni, aflînd că îmi caut o gazdă, mi-a zis: „Păi, dacă ești de-al lui Eminescu, vii și stai la mine!“ Și așa am ajuns la ea. Nu îmi cerea nimic, nici bani, nici nimic. Mi-a dat acolo, o cămăruță, și, în timp, în cămăruța aceea a mea s-a format un soi de du-te-vino fiindcă în Bistrița se dusese vestea că eram un soi de păduche gol care visează să facă artă. Un tip care nu e „în cîmpul muncii“ dar de care nu se lega miliția fiindcă știau că eu îs ăla de a pictat la Poșta veche. Așa că, îți dai seama, o duceam foarte prost, mai aveam din cînd în cînd pe cineva care-mi mai cumpăra cîte o lucrare dar nu eram nici pe departe cel de astăzi. Important era însă că la atelierul ăla unde stăteam veniseră destul de mulți oameni faimoși la vremea respectivă pur și simplu ca să-l vadă pe Murivale. Fiindcă eram un spirit liber. Așa a ajuns la mine și Aurel.
Trebuie să spun că, pe vremea aceea, lumea artiștilor plastici nu era foarte unită (acum e și mai dezbinată) așa că m-am lipit de lumea scriitorilor, care, întotdeauna, știau să își încheie șezătorile literare cu cîte o agapă unde puteai sta liniștit la o poveste și la un pahar cu vin.
Așa m-am trezit și cu Aurel la mine în curte.
– Mai există casa aceea?
– Da, mai există. Prin anul 2000, cînd am fost eu ultima dată la Bistrița, am fost special să o văd. Fiindcă îmi plăcea în special ușa, pe care era desenat un soi de Ghilgameș ce ieșea cu Iarba nemuririi din adîncul apelor.
Dar, să știi, pe atunci prea multe lucruri nu știam eu despre Aurel. Știam că scrie poezie, dar încă nu fusese publicat decît într-o antologie a poeților debutanți, nu avea volumele lui. Iar cineva mi l-a semnalat, mi-a zis: „Uite, domnule, Dumitrașcu e un poet bun!“ Așa că, atunci cînd a ajuns la mine împreună cu Gellu Dorian deja îmi era cunoscut ca poet. Apropos de asta, tot în vremea respectivă m-am trezit la mine cu Gheorghe Azap, o altă figură extraordinară a poeziei, cunoscut mai mult în zona Banatului…
– Era prieten bun cu Aurel. Există o corespondență fabuloasă între ei…
– Nu știam. Acum aflu asta. Și eu am o scrisoare foarte frumoasă din partea lui Gheorghe Azap. Dar merită să restituim cititorilor aceste personalități fiindcă, și unul și altul, au avut foarte multe de spus, nu erau poeți angajați, nu serveau Sistemul.
Știi, este foarte important să-ți rămînă în minte priviri pe care nu le uiți niciodată. Cu Aurel așa a fost, privirea lui mi-a rămas și acum. Fiindcă mă privea așa, cu niște ochi de un albastru-azuriu, ochi nu neapărat obosiți dar ochi înlăcrimați, ochi mirați, deși nu făceam eu mare lucru. Însă admira faptul că, în sărăcia mea, aveam acolo o mică bibliotecă de poezie și că îmi făcea plăcere să merg la cenaclurile literare ce se organizau la vremea respectivă în Bistrița, la Timișoara (la „Orizont“ și la Pavel Dan) și la București (la „Universitas“ și la „Junimea“ al lui Crohmălniceanu). Se uita la mine cu o privire foarte caldă, blîndă, ușor compătimitoare, o privire de Iisus care mergea pe apele poeziei. Ăsta a fost sentimentul. Și într-un fel îl înțeleg, nu se dusese să vadă un artist care era deja format, nici nu putea privi altfel un tînăr sărac, care avea curajul să spere la o altă viață.
– Într-un fel semănați…
– Da. Fiindcă, din cîte am înțeles, și el stătea undeva într-un sat, nu era pe baricadele urbane. Era un soi de pustnic și el. Cred că d’-aia îmi și înțelegea atît de bine începutul acela de singurătate. Și chiar, încă de la bun început, am simțit că avem ceva comun.
Pe de altă parte, am remarcat la el și un soi foarte discret de a fi, de a-ți vorbi, de a te privi. Nu era omul care să-ți intre cu cizmele în suflet. Țin minte că, împreună cu Gellu și cu Aurel venise atunci și un alt poet, tot din Botoșani, care se numea Val Guraliuc. Nu mai știu nimic despre el, unii spun că a și murit. Dar acest Val Guraliuc tot trăncănea, ți se băga în suflet, te întreba de una, de alta, iar Aurel era exact opusul lui. Vorbea puțin, aproape șoptit, cu o voce foarte stinsă, dar spunea numai lucruri luminoase.
Aveam eu o femeie aici care mi-a zis odată: „Vai, domnul Muri, așa frumos vorbiți… Ca Domnul nostru Iisus Hristos!“ Ei bine, așa vorbea Aurel. Parcă era Hristos, avea ceva din blîndețea lui Iisus. Dacă mi-ar fi spus atunci: „Eu merg pe apele poeziei“, l-aș fi crezut! L-aș fi crezut!
– Mai știți ce ați vorbit?
– Habar n-am. Nici nu mă interesa ce spunea, eu eram vrăjit de modul în care spunea, de tonul cu care ne vorbea. Și tot ce țin minte e că ceea ce spunea spunea așa, ca un filosof.
– A stat mult la tine?
– Să zic că au ajuns pe la ora 11 și au plecat pe la ora 14-15. Au stat ceva. Fiindcă ne-am întins la povești și la un pahar cu vin. Stăteam într-un fel de tîrnaț al casei, un soi de prispă, acolo am povestit.
– Ce ți-a plăcut cel mai mult la el?
– Unii poate așteaptă să spun că poezia. Nu poezia. Poezia a venit abia apoi. Dar mi-au plăcut enorm ochii. Privirea. Asta mi-a plăcut cel mai mult la Aurel. Modul în care a privit ce soartă mizerabilă aveam eu pe atunci, ce idee fixă aveam să lupt pe baricada Artei, care de fapt e o Golgotă. Asta o să țin minte cît voi trăi. Faptul că Guraliuc tot sporovăia, Dorian la fel, iar eu schimbam priviri cu Aurel Dumitrașcu. Avea ceva frumos în el, avea o privire mîngîietoare, melancolică. Un fel de a te privi cu poezia dinlăuntrul lui. Era ciudat, purta plete blonde, era înalt, slab, ușor adus de umeri, și avea un fel de a fi parcă mergea pe ape. A fost genul de întîlnire cu un om rarisim, un om providențial ce a trecut cîndva prin fața mea. O întîlnire care ai fi vrut să se mai repete măcar o dată, deși n-a mai fost să mă întîlnesc a doua oară cu el de atunci.
Apoi, prin 1989 – 1990, am aflat că a murit.
– A murit în toamna anului 1990…
– Așa… Gîndiți-vă, el s-a stins foarte tînăr. Abia împlinise 34 de ani… Îl apropiem de Eminescu sau de Labiș din punctul ăsta de vedere.
Mult mai tîrziu am citit ceea ce scria el, poemele sale, și am fost profund mișcat. Vezi tu, de multe ori poezia este o poveste de cursă lungă. Pentru că fiecare vîrstă are o anumită forță, are o anumită putere, are un freamăt, are ceva să-ți spună. Bătrînețea este extraordinară pentru un scriitor și, dacă ar mai fi trăit, cred că Aurel ar fi avut ce spune abia acum. Fiindcă eu cred că nu s-ar fi lăsat de scris niciodată. Parcă era scris pe pieptul lui, pe fruntea lui, că va continua mereu să fie poet. Prea credea mult în poezie. Nici nu e nevoie să scrii mult ca să fii nemuritor. Poți scrie și foarte puțin. Ca și Leonardo, care nu a pictat foarte mult, dar care este nemuritor. Aurel este nemuritor prin iubirea pe care o însămînța în oameni. Era suficient un cuvînt de-al lui sau o privire care te încuraja, care te vindeca, care te hrănea, ca să nu-l mai poți uita niciodată.
Vezi tu, asta mă tot chinuie… Aveam pe atunci 23 de ani. Acum am 64. Au trecut peste 40 de ani și eu tot nu-l pot uita pe omul ăsta, nu-i pot uita privirea. Nu pot să uit cum își aranja lucrurile în suflet. Cum iradia totul în jurul lui. Nu-i pot uita Aura.
– Hai să-ți citesc ultimul lui poem. Să încheiem interviul nostru așa… Uite:
„Alții o duc mai rău și trăiesc mai mult
să vadă soarele cum răsare. (Dacă eu
mai bine o duc voi muri timpuriu… ?
Și cîți ani cu lama aceasta am umblat
(și) alții citind rău credeau că sînt
sentimental (un poet de la est !) – și
dacă lama care hăcuiește creierul
meu e un sentiment stupid atunci
sînt un sentimental și nu întîmplător pe balcon seara mă gîndesc la
scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns.
Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă“
– Vezi tu… În primul rînd observă că pomenește de soarta „poetului de la est“, care e o soartă cumplită cîteodată. Și apoi, mă întreb, de ce îl pomenește pe Yukio Mishima care, probabil știi, era gay și care a murit așa cum a murit…
– Probabil tocmai de aceea. Fiindcă Mishima a știut să moară cu demnitate, cu onoare.
– Exact. Asta se vedea și din privirea lui Aurel. Era un neînfrînt care a știut să plece așa cum a trăit. Cu onoare. Și pentru asta trebuie să-l iubim.
O convorbire de
Fabian ANTON
24 iulie 2021
