Aurel Dumitrașcu ar fi împlinit în aceste zile 37 de ani.
Când îl felicitam la telefon pentru un nou grupaj apărut în vreo revistă literară, îmi răspundea evaziv: „Bătrâne, întâi să murim!“ Și a murit. Într-un spital din București, de o boală incurabilă, în brațele logodnicei lui, după ce, din neglijența unei surori medicale, își citise propria fișă cu analize, căzută pe culoarul dintre paturile salonului.
Ne-am cunoscut în ’75, la Sulina, era toamnă, într-o bibliotecă împăienjenită de provincie, parcă ieșită din timp, cu pereți afumați și cărți populare, soioase. Un soldat spelb, cu o teșitură hazlie pe nas, răsfoia febril volumele și întreba de autori necunoscuți. Urmăream scena pe furiș, dintr-un colț. O clipă ne-am măsurat din ochi, cu privirile încărcate de așteptări suspendate ca niște poduri. Mai târziu, când ne-am împrietenit, evocam împreună momentul și făceam haz de ce ne-am spus atunci, până la urmă în gând, unul despre altul: „Ăsta precis scrie versuri!“ Eram amândoi în preajma debutului la „cimitirul“ lui Geo, din penultima pagină a „Luceafărului“. Dar iată că, sub impresia amintirilor, nu pot ordona, nu știu ce să povestesc mai degrabă din viața lui petrecută în acel oraș, unde am lăsat amândoi ceva din „dulcea noastră pasăre a tinereții“.
Uneori, dimineața, în zilele când obținea un bilet de voie de la cazarmă, ne întâlneam în fața chioșcului de ziare și cumpăram presa franțuzească, buchiseam acolo pe loc un articol, comentându-l. Alteori, după-amiaza, ne plimbam cu acea tandră nepăsare în fața curgerii timpului pe sub pergola unicului parc din port sau pe sub balcoanele de fier forjat, mâncate de rugină, ale unor case construite poate la începutul secolului, cu ziduri gălbui, scorojite de ploaie și soare. Era un oraș crepuscular, amintea ici-colo de fastul și bogăția unui „porto-franco“ dispărut, un oraș cu numai două străzi lungi, paralele, restul alei cu plopi și castani bătrâni. Hălăduiam până seara târziu, peripatetizând fără sfârșit din lecturile noastre: Verlaine, Poe, Rimbaud, Baudelaire… La sfârșitul săptămânii, într-o sală de cămin cultural arhiplină, recita din versurile lui și cuvintele coborau de pe scenă ca niște lupi scăpați din cușcă. Era de o puritate sălbatică, ți se zbârlea părul când îl auzeai. Fetele îl priveau cu neliniște de acolo din bănci. de la brațul caporalilor, sergenților sau căpitanilor de care stăteau agățate (căminul aparținea forțelor armate).
Când începea, devenea parcă fidela ilustrate a chemării lui Hrist: „Lăsați copiii să vină la mine!“, mai târziu chiar a scris un poem – „seară de seară, copilașii de la orfelinat fură trompete și aleargă la mine“ –
Iată că iar nu știu încotro s-o iau.
În iarna aceea (75 – 76) ne-am despărțit. Am plecat chiar în ultima zi a anului, vaporul se împotmolise în ceață undeva pe la Partizani și eu mă gândeam la el, rămăsese acolo oarecum singur, mai avea câteva luni până să se lase la vatră.
Dar destinul a vrut să ne mai întâlnim o dată. Înainte de o despărțire de 12 ani. Plecam și eu în armată și mă hotărâsem să văd pentru prima oară Bucureștiul. Seara, am fost la „Danton“, la „Naționalul“ nou și a doua zi mă îndreptam spre Muzeul „Bacovia“. Când să traversez, pe cine văd? Aurel. Aveam amândoi „Jurnalul de campanie“ al lui Geo Dumitrescu sub braț și mergeam în același loc.
De fiecare dată când îmi amintesc scena asta, parcă văd un film proiectat pe un perete, la un aparat stricat, care se derulează rapid în urmă și el, Aurel, nu mai ajunge pe trotuarul celălalt de-mi vine să strig ca la galerie: „Hai Aurel, treci odată; o stradă nu poate fi mai lată decât moartea!“
Știam în clipa aceea, oare, că pietonul meu va muri la 35 ani, imediat după revoluție, că va fi urmărit îndeaproape de Securitate și că, într-o cameră sordidă de hotel, mai ceva ca într-un coșmar de Kafka, doi „oameni invizibili“ aveau să mă interogheze îndelung despre viața acestui „înger în haine de soldat“, care semnase mai multe scrisori de protest împotriva ocârmuirii?
Dar despre asta în episodul următor.
Ion POTOLEA
evocare publicată în cotidianul „Acțiunea“,
ziar al trustului „Porto Franco“
septembrie 1992