Eram câțiva literați amatori în acel oraș, ne adunam la un cenaclu Jean Bart”, un ofițer îl conducea – Lazlo Noel. Acolo ne înghesuiam toți, într-o încăpere din clădirea Consiliului Local sau la Casa Armatei. Se pare că regina mereu absentă, a acelui cenaclu, era Ana Fenoghen, o poetă din Tulcea pe care, în mod deosebit, un ziarist, Terzea, o aprecia, o idolatriza, comparând-o cu Ana Ahmatova. Eu n-o cunoșteam.
Am îndrăznit să prezint, după lungi precauții, niște versuri într-o astfel de ședință, terminasem de citit și se instaurase o liniște jenantă, apăsătoare. Tocmai mă mustram în gând că turburasem tabieturile culturale ale acelui grup aproape totalmente străin mie, când ușa se deschise și odată cu frigul de-afară intră un soldat în manta.
Era tânărul pe care-l remarcasem cu câteva zile înainte în biblioteca orașului.
Își atârnă grăbit mantaua în cuierul de perete și se apropie de masa pe care stăteau răsfirate manuscrisele mele. Le citi grav, stând în picioare, tăcut ca un general aplecat asupra unui plan de luptă, după care bătu cu vârful degetului său subțire în masă…
– Da, așa se scrie poezia.
Desigur, această bunăvoință a lui m-a făcut să-l îndrăgesc pe loc, felul cum retezase el șirul de obiecții al unei profesoare de română care tocmai începuse să vorbească atunci când el intrase.
Acest tânăr este poetul Aurel Dumitrașcu, evocat de mine în articolul „Un poet și doi securiști“.
Aurel! O șoaptă către tine acum. Dacă viermii au terminat de mult ospățul, dacă doar craniul tău, bun de recuzită la un teatru sărac – „Poor Yorick” – a mai rămas acolo, în fundul gropii, la Borca, să știi că acum îi scriu o scrisoare lui Alex. Ștefănescu în care pomenesc de Sulina ta și a mea.
Te salut, prietene drag, chiar dacă ești Dincolo. Pe curând! Liniștește-te! Mesajul tău e transmis. Despre noaptea când au cântat cocoșii – e greu, e tare greu, Aurel, să scriu…
În Piatra Neamț ajungeam pentru prima dată. Știam că zona era încărcată de „literatură” și mă bucuram. Humulești, Mănăstirea Neamț, Văraticul, Agapia, Casa lui Sadoveanu. Deloc rău. Timp să am!
În primele zile m-am hrănit cu elixirul misterios și dulce, al cărui farmec numai călătorii adevărați îl știu. Îl descoperisem de mic, când plecam la bunica, singur, pe jos și-l cultivasem cu insistență în lungile mele șederi prin orașe: trei luni în Las Palmas de Gran Canaria, trei săptămâni la Straslund, în Germania Democrată, două săptămâni în Walvis bay, Sud Africa, o săptămână în Nouadibhou – Mauritania – beam bere în Cartierul francez cu un globe-trotter care știa bine Delta Dunării – de mai multe ori câte două-trei zile în Luanda – Angola, după moartea lui Neto (de cancer rusesc – se zicea) apoi cele două zile în minunata Copenhaga cu Tivoli…
Aveam niște picioare de fier, tălpile-mi frigeau, când ajungeam înapoi pe vapor, după o zi de bătut străzile. Pot să descriu, cu claritate de regizor care și-a văzut filmul de o mie de ori, cum arăta un negru atletic, alergând într-o dimineață, la răsăritul soarelui, pe cheul amplu ca o pistă de aterizare unde era ancorat pachebotul pentru Palma de Majorca.
Ce pachebot! Un vis! Și atletul micșorându-se, odată cu pista de beton, către mare.
Nu voiam „să-mi fac prieteni” în alt oraș, cum era moda, „eu vin la tine, tu vii la mine, numai să schimbăm perspectiva.”
De aceea mă bucuram singur de plimbările mele. Aveam un hanorac verde, foarte confortabil, ușor, o pereche de jeans reiați, tot verzi, și un pulover împletit, de casă, în ochi mărunt, tot verde, dar de nuanțe diferite, mocasini, iar pentru seară, o pereche de pantofi „ciocați“, deschiși la culoare, cu tocul „ras”, după modelul cowboy-ilor americani.
Încet, încet, mi se insinua ideea că l-aș putea găsi în orașul acela, atât de frumos, pe vechiul meu prieten, pe prietenul meu de demult, de-acolo din Sulina, orașul unde-am mai fost îndrăgostit de oameni.
Și tot eram pe cale să vizitez muzee, de ce să nu-ntreb și de el? La Muzeul de Istorie îmi răspunse o muzeografă morocănoasă bâiguind câteva cuvinte.
– Doamnă, nu se poate, mi s-a spus de la „Ateneu” că lucrează la muzeu.
– Nu știu, tovarășe. N-a lucrat niciodată la noi.
Aveam să aflu mai târziu că persoana respectivă îl cunoștea, de fapt, foarte bine pe Aurel. Dar se ferise să-mi dea relații.
Mă duc la Muzeul de Artă. Aici un domn ceva mai amabil îmi explică faptul că Aurel nu mai lucra „în munți”, așa citisem odată despre el în presă, „poetul din munți”, că într-adevăr lucra la ei, la muzeu, dar că nu mai venise o vreme la serviciu.
– Vă sfătuiesc, dacă vreți să-l găsiți, fiindcă e greu să vă explic, să întrebați de blocul tovarășului Cioară. Toată lumea știe unde este acest bloc. La parter locuiește Aurel.
Ce simplu.
Cum trec de centru, către gară, încep cu întrebatul.
– Nu vă supărați, știți cumva unde e blocul tovarășului Cioară?
Oameni grăbiți. Nu știu nimic.
– Nu vă supărați, nu sunt de pe-aici. Nu știți unde e blocul tovarășului Cioară?
Răspunsuri vagi. Oricum eram pe-aproape. Între mai multe blocuri, blocuri cazemate, fără balcoane, întreb de o administrație de bloc. Găsesc. Aici întreb direct de Aurel Dumitrașcu. Nu știa nimeni, toți ridicau din umeri, stăteau câțiva la rând să plătească întreținerea.
Rămân dezorientat, în fața scărilor pline de copii jucându-se pe beton. La un bătător de covoare, un domn în trening, ce părea mai serios, muia peria într-o căldărușă cu apă și curăța covorul.
– Domnule, nu cumva știți unde e blocul tovarășului Cioară?
– Chiar ăsta din fața noastră. Dar s-ar putea să nu-l găsiți acasă. E la București.
– Nu, nuu, nu pe dumnealui îl caut… Mi-a spus cineva că așa îl găsesc mai ușor pe prietenul meu, Aurel Dumitrașcu.
– Da, stă la parter, a scurtat omul discuția, aplecându-se să-și înmoaie din nou peria în apă.
Intru în scară și bat la ușă. O ușă cam de nefamilist puțin gospodar. Cred că era o ușă verde.
În cadrul ei răsări o zână. O fată ca-n filmele italiene, cu păr lung, drept, mătăsos și buze senzuale. Colțurile gurii puțin coborâte. Rămân uimit.
– Pe cine căutați?
– Știți, eu sunt de departe… de la Sulina… Adică nu. Sunt de la Galați, dar îl cunosc pe Aurel de la Sulina. Nu l-am văzut de mult… Daa… voiam să vă întreb… Aici stă poetul Aurel Dumitrașcu?
– Da. Dar nu-i acasă acum… Cine sunteți?
– Ion Potolea, o cunoștință ca să zic așa.
– Poftiți, intrați.
Rămân în hol. Prin ușa deschisă se vede un colț de cameră. Odaie de cititor înrăit și grăbit, dacă strănuți o dată se prăbușesc toate cărțile de pe pereți peste tine.
– Știți, continuă domnișoara. Aurel e internat în spital. Vă dau numărul de salon și telefonul.
– Nu-i nevoie de telefon. Ziceți doar salonul.
Ies în bulevard. Mă fofilez pe niște alei și ies la „Pietricica“. O zvârlitură de băț. Totuși gâfâiam. De emoție. Să vezi un om după atâta vreme. Trimit pe cineva să-l anunțe.
A ieșit în casa scărilor, de pe culoar, zgribulit, palid, într-un halat cărămiziu, de spital. Se uită lung prin lumea vizitatorilor, fără să mă recunoască. Mă observă în sfârșit și se-apropie. Văzuse că eram singur.
– Dumneavoastră mă căutați? Cine sunteți? întrebă el nereușind să mă recunoască nici acum, după ce ne strânserăm mâinile.
Căuta să-și rotească privirile prin jur, de parcă ar fi așteptat pe altcineva și numai din întâmplare s-a oprit să stea și cu mine o clipă de vorbă.
– Te las pe tine să ghicești. Hai, ghicește, l-am tutuit eu cu prietenie și totuși jenat de stinghereala lui.
– Aaa… de la Sulina… Ion Potolea! Și vocea i se încălzi subit sub impresia acestei descoperiri.
Ne-am salutat din nou, cu mâinile pe umeri, ca niște bravi generali după o luptă.
Aceeași față copilăroasă, cu teșitură hazlie pe nas.
– Ce faci, măi, Aurel?
– Doamne, cum au trecut anii!!… Și eu te primesc aici, în halul ăsta… Ceaușescu ăsta m-a omorât! zise el cu năduf la urmă. Adică numai Ceaușescu putea să-l împiedice să-și întâmpine un prieten vechi ca mine.
Ceaușescu era chiar ultimul meu subiect de conversație. Priveam zi de zi spectacolul golului de pe ecran „regele e gol“ mi-am zis demult, din pădurea Bâzanului, când voisem să mă spânzur de-un stejar „pentru că nu exista Pavel Korceaghin“.
Venisem să mă întâlnesc cu un vechi camarad, ce mă interesa pe mine Ceaușescu.
L-am dojenit cu căldură.
– Bine, măi Aurele… vin după 12 ani, te caut din oraș în oraș să te găsesc, am fost și la Bacău, am întrebat și la Iași cum dau de tine, vin să beau o sticlă de vin cu tine și să povestim de orașul nostru, de dincolo de timp…
– Da, să știi, și mie mi-a rămas în minte…
– Păi, vezi? Și ce faci? Te găsesc într-un spital. Asta-i treabă? Și… Și…!
Voisem să-i spun „și-un zid mai gros să dai cu capul n-ai găsit!“ dar l-am cruțat până în zilele următoare când am început să ne contrazicem vehement, pe stradă și atunci i-am pasat-o. Iar el mi-a întors-o.
– Mă, tu nu cumva ești infiltrat pe-aicea?!
Știam că în rândurile scriitorilor erau cazuri de „neintegrare”, oameni care nu acceptau, dar, din păcate, opera lor nu mă cucerise, poate un Ben Corlaciu, câteva poeme, în rest nu prea se știa mare lucru. După cum și „integrații”, aveam boală pe ei, valoarea lor era umflată după numărul de strigături efectuate. Totuși puteai citi: Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Leonid Dimov și acest fulminant poet, cu ale cărui texte culcam asistența pe jos – Mircea Dinescu. Din prozatori – Paler și Țoiu. Păunescu – nu se mai auzea de el – mă dezamăgise cumplit la un cenaclu, când i-am văzut figura desfigurată de urlete, i-am văzut-o de-aproape, urla nu versuri ci înjurături la niște adolescenți, care săriseră gardul pe teren, avea chipul mai urât ca al văcarilor mei de pe dealurile Slivnei, când fugăreau să abată cireada din lanul de lucernă crudă.
Se auzea că va scoate o carte trăznet. Dar n-o scotea. Cică se retrăsese-n provincie.
Și prin tabere de creație, întâlneam răzvrătiți care delirau pe scenă, furioși: „caii noștri pasc iarbă verde, cine spune că iarba asta e roșie minte… etc.“, nu mi-au plăcut gesturile categorice, negațiile viscerale…
Și-apoi, ce mă deranjau pe mine propaganda și contrapropaganda? „Lapte, lapte, lapte atât aveți voie să vorbiți“, învățasem să fiu cuminte chiar de la tatăl meu, care declarase o „grevă istorică“, în ce privește politica, în casa noastră.
N-aveau decât să se-njure unii pe alții. Eu eram sănătos, puteam citi, lumea era diversă, plină de orașe, de munți, de mări și de fluvii, eu mizasem pe călătorie, nu mă cantonam în lupta asta sterilă, cu „organele“. Un egoism sănătos, un obraz puțin mai gros. Găsisem formula.
Am dedus imediat că Aurel era în conflict cu orânduirea. Dar nu bănuiam deloc, atunci, radicalitatea opoziției lui.
Aurel s-a întristat de dojana mea. Privirea lui a lunecat pe lângă umărul meu, în jos, pe mozaicul scărilor, apoi s-a ridicat într-o parte, pe zid.
– Când ieși de-aici? Spune-mi… Eu stau cam o săptămână.
– Păi, nu știu. Nici nu știu ce boală am… Tu unde stai?
– Unde să stau, la hotel…
– Cum ai ajuns pe-aici?
– Sunt delegat la I.F.E.T.
– Și fratele meu lucrează acolo.
– Unde anume?
– La fabrica de la Poiana Teiului. Să te duci pe la el. Când o să-i spun cine ești precis o să vrea să te cunoască și el. Deci voi amândoi culcați pădurile României la pământ, glumi el ironic.
– Lasă asta, tu zi-mi: când ieși?
– Poate două-trei zile, dacă-s rezultatele analizelor bune. Ce faci, nu mai scrii? Nu te-am mai văzut pe nicăieri prin reviste.
– M-am lăsat… Vreau doar să le adun pe toate într-o carte și să-i dau drumul… Să fie acolo, ca o cruce la cap, ca un moț la fes – uite, ăla a scris poezii… să m-arate copiii cu degetul ca pe nebunul satului… Tu ai terminat filologia până la urmă?
– Da’ de când… zâmbi el.
Știa la ce mă gândeam. Geo Dumitrescu îl întreba invariabil dacă a rezolvat problema studiilor. Deci le rezolvase.
– Am debutat editorial, trebuie că știi… Stai… ai versuri la tine?
– Da, am mărturisit, am copia la indigo a dactilogramei, „Domn cu joben“ l-am botezat. Nu-i șoching? Așa mi-a zis un inspector de la cultură… „E cam șoching, tovarășu’ Potolea!“ L-am predat deja la „Junimea“. M-am îngrozit, Aurele. L-au aruncat într-un fișet și din cauză că dosarele stăteau strâmb, ușa fișetului nu s-a mai închis, ăla a crezut că din cauza dosarului meu… Și atunci ăla l-a scos enervat de-acolo și l-a pus pe biroul colegului său, care lipsea. Știi pe cineva pe-acolo?
– Noi, nemțenii, nu prea ne-nțelegem cu ei. Sunt mânjiți toți…
– Adică? Ce fac? Iau ciubuc? Nu dau nimic, să știi… Şi-aşa o prietenă veche de-a mea, când a aflat că scriu poezii – a descoperit odată una în „Luceafărul”, mi-a zis sadică: „Măi, cum publicați voi poeziile astea așa proaste… cu damigene de vin, așa cum s-aude? Nu, n-am de dat nimic.
– Nu-i vorba de asta. S-au turcit. S-au dat cu stăpânii lor și talentul adevărat șomează pe stradă. Dar fii atent. Du-te chiar acum, în seara asta, la Adrian Alui Gheorghe. E cel mai bun prieten al meu. El o să te primească așa cum trebuie. Lasă-i lui textele. Știe el ce să facă mai departe, cu ele…
– Hai, du-te, că ești obosit. Se vede. Te vizitez mâine din nou.
Ion Potolea
extras din „Privirea Ghepardului”,
editura Docuprint
Târgu Mureș-2007
Va urma
