Clar și răspicat precum o dimineață, la Sabasa, neiertător cu lichelele, incomod pentru cei căldicei, prea intransigent cu sine, pentru a sucomba în moralist de ocazie, prea trist, pentru a avea timp de risipit, Aurel se dăruia fără ezitare tuturor celor care îl căutau și nu se grăbea decît pentru a mărturisi, știind că nu mai are mult de trăit.
Pentru Aurel Dumitrașcu, lumea e pîndită de eșec și compromis. Pacea lăuntrică a omului se înseninează în înțelesuri tîrzii. Poezia lui Aurel Dumitrașcu e o poezie a asfințitului din lucruri, a tristeții sufletului, supus deșertăciunii. Piatra, din capul unghiului, din care se zidește locuirea, se macină prea ușor și repede și devine nisip uzurpator, timp mort, clipe moarte, deșarte. Doar omul răsare ca o umbră deasupra unui abis interzis, în care se citește făptură copilăriei. Asfințitul, amurgul, înseamnă amintirea luminii, cu mult mai persistentă decît amiaza impertinent de lentă. Aurel nu suporta lenea, comoditatea, tergiversarea (Nu există amînări pentru moarte!), cum nu suporta laudele sau elogiile, considerîndu-le ofensatoare, pentru jertfa ziditoare a poeziei: Voi purtați doliu pentru că nu știți să vă răspundeți la întrebări.
Aurel e răspunsul bun pe care îl dă luminii interioare. Definitorie pentru poetica sa e metafora luminii. Sufletul omului e o breșă prin care lumina se arată, paradoxal, prin umbra sa. Lumea e un diluviu de breșe. Umbra pe care o face lumina e Cuvîntul: Pămîntul e numai cuvînt, iar Omul e marginea de cer în care stelele plîng.
Clipa cea mai înaltă ține de copilărie, ca oglindă învăluită și învălurită de apele tulburi ale memoriei persistente: amintiri încovoiate ca dealurile; colinele împădurite ale Sabasei, ermetice precum tăcerea, precum Cireșul uscat din grădina casei sale, premonitor de moarte. Semnul distinctiv, pentru omul în derivă, i s-a arătat lui Aurel, încă din copilărie, la intrarea în Biserica, din Sabasa: cel de-al șaselea deget de la mîna lui Iuda. Așa se face omul om, nu prin adaos, ci rămînînd în pronaos, ca o chemare, pentru cei chemați. Năpăstuirea, pentru un suflet, e întreruperea, pauza, intervalul: ce se întîmplă cu sufletul omului, cînd rămîne singur cu sine.
Punctual, la întîlnirea cu sine, Aurel nu suporta, ca semn de punctuație, virgula. Și e cum nu se poate mai adevărat și adecvat, în armonia celestă a încununării și a încuviințării. Lacrima Poetului Aurel Dumitrașcu e virgula din ochiul colinei, e clipa de respirație a sufletului, care se întrupează pe măsură ce este rostit. Putem noi oare, acum, să punem virgulă între sufletele noastre?! Cum nici în clipele de cuminecare, din timpul Colocviilor, începute la Tg.Neamț, la Cina cea de taină a Poeziei, cînd puneam doar punct pe i-urile noastre, însuflețite, și, la punct, prin trezirea, din inerția cenușie a zilei. Eram doar linia de dialog, din poemele lui Aurel: Aurel, și, întîi, frățiorul Ionel, Mariana, Dan, Adrian și Adrian, Emil, Nichita, Lucian, Liviu și Liviu, Cassian, Daniel, Nicolae, Ion și Ion, Magdalena, Elena, Gellu, George și George, Matei și Matei, Bogdan, Constantin, Dorin, Radu, Cornel, Cosmin, Teodor, Vasile și Vasile, Laurențiu, Marin, și fiecare după numele său, în împărăția cerului și a Proniei Verbului.
Un peisaj, un văzduh, un nimb al Poeziei, o expresie, ca fruct al tăcerii, ce nici acest mic poem nu-i poate îndepărta unduirile vocii. Tăcerea vie, cuminecare, din anafora luminii, cu raze frînte pe tipsie. Tipsia Toamnei, ca rodnicie a sufletului.
Vineri, 13 noiembrie 2015