Borca, 5 noiembrie 1982
Cât duh și câtă scorțișoară, dragul meu!
Epistola ta, duhnind a prietenie și râs eretic, mi-a plăcut mult și îți mulțumesc!
Limba de tăcere întinsă între timp, domoală, nu s-a vrut nici răspuns întru plictis, nici caravană întru prolalii spăimoase. Dreapta lumină, de care și Apostolii vorbeau, are reflexe și-n viețile celor poeți și tineri.
Dezinvoltura ta îmi place și mi-a plăcut întotdeauna, așa cum la Emil Hurezeanu îmi place rigoarea, la Nichita Danilov „stranietatea slavă“, la Lucian Vasiliu teribilismul ludic, la Liviu Antonesei inteligența, la Ion Mureșan hăituiala cățelandrilor stilului, la Liviu Stoiciu subtila revoltă, faulknerianismul, la Mircea Cărtărescu miraculosul diluviu limpezit prin zgură, la Vișniec observația kavafiană, dureros de lucidă, la… , îi iubesc pe toți poeții buni, indiferent că unii sunt mai mult sau mai puțin pe gustul meu. Când gândesc textul, la mine funcționează mereu și bunul-simț, o anumită detașare prin bun-simț. Există un punct de la care aplecarea mea organică spre renascentism impune chiar un mod de a privi totul cu scepticism. Dar scepticismul acesta vine din imensa-mi fericire: luciditatea. E un lucru pe care-l repet. Vezi și democrația: eu n-o înțeleg decât în limita bunului-simț. Altfel e abuz.
Sigur, multe din gândurile mele au ceva iluminist, moralizator parcă, dar nu pot afurisi acești munți în care am învățat să trăiesc într-o încăpăţânare desăvârşită. Și, deseori, de la încăpăţânare la misticism nu e mult. Și, nu-i așa? chiar sinuciderea e o formă de misticism împânzit cu mântuitori.
Mi-am recitit cărțile și sunt amare, bolnav de amare, uneori întind prea tare coarda, însă nu pot să-mi pun în orare sensibilitatea. Indiferent ce-ar spune alde Picon sau chiar Todorov, eu știu mai bine decât ei că, în ceea ce mă privește, tot ceea ce scriu este o emoție ce vrea să scape de limbaj. Nu din idioțenie îmi spuneam într-un poem: vreau să scriu un poem de nouă sute de pagini / cu un singur cuvânt: / OM. N-aș vrea să absolutizez până și un țipăt, dar o carte este o casă. Și o casă înseamnă cel puțin un om. Refuz să mă întreb de ce scriu, dacă știu cine sunt, dar am observat că graurii, caii, turturelele și iepurii, furnicile și iepele nu citesc cărți.
Sigur, toată zbaterea asta de carne-viață nu e decât un imens rahat ce se emoționează. Dar nu cred, acum, că sinuciderea rezolvă ceva, chiar dacă nu idioții se sinucid, ci disperații, adică cei pe care i-a durut ceva mai mult decât pe zei. „Mâhnirea apocaliptică“. Cine se încumetă s-o scrie, s-o viseze?!
Citesc de mai multe zile despre agonia lumii antice în preajma Golgotei, despre Ierusalim și vorbirea lui Iisus cu samarineanca, despre Luca – cel care și-a scris evanghelia la Ahaia, în greacă, Luca – cel care în veacul al XV-lea era patronul artiștilor (și-n icoane apare uneori pictând chipul Precistei), despre Cornelius Tacitus și raderea Ierusalimului de pe fața pământului de către fiul lui Vespasian (cică a omorât un milion de oameni atunci!), despre Savonarola și Luther, Zwingli și Jan Huss. Încă mai circul și printr-o informată și macabră carte a lui Philippe Ariès – „Essais sur l’histoire de la mort en Occident: du Moyen Âge à nos jours“, prin „La culture contre l’homme“ a lui George Steiner, prin „aliteratura“ vorbită de Claude Mauriac. Cărți pornografice, acum nu mai citesc. Chiar de ar fi scrise tot de Apollinaire și H. Miller.
Am preferat monotonia și observația cézanneană a lui Jules Renard din „Paraziții“, „jurnal“-ul său, „sentimentalismul“ tragico-patriotic al lui Pedro Antonio de Alarcón, Steen Blicher (un alt nordic de neuitat!), Lu Sin, Pu Sung-Ling (îmi mărturisesc plăcerea de a-i citi oricând pe chinezi!), Max Frisch („Gautenbeim“) și… alți români. Lectura rămâne meseria mea de gală.
E rău că-s prea singur! Dar sunt mai îndrăgostit de solitudinea mea decât de femei. Mă plictisesc și prea repede de panseluţele lor.
Mi se-ntâmplă totuși un lucru tare fain, o emoție ce mă împleticește și dumnezeiește: o cheamă Tudorița, are 14 ani, o voce nemaipomenită și din cauza ei am scris „Tratatul de eretică“, de la poemul (ziua) al cincilea (a cincea) până la capăt. E o carte așa de „rea“, de supărată pe lume! I-o voi dedica acelei năzbâtii cu sâni boboc! Niciodată n-am fost tulburat în asemenea hal de o fată!
De-ar tot ține! În… obscura bibliotecă din Nord! E noiembrie! Închipuie-ți că pe 21 noiembrie, când se aleg papistașii, e ziua mea de naștere! Da, poezia a inundat agricultura! M-ai amuzat nespus!
Aștept noi drumuri! Sunt invitat la Iași, la cei zece ani de la „înființarea“ Casei Pogor! E și concursul acela, „M. Sadoveanu“ aici, în Neamț, se zice că va veni și D.R., sper să mă mai văd cu unii oameni buni și dragi.
Mâine seară voi bramburi, cred, pe străzi cu Adrian Alui Gheorghe!
Cartea?! Habar n-am. Nu-i caut, nu-mi pasă, o vor scoate ei, păguboșii! Au alte lucruri de făcut! Deși cred că am să mă bucur până la lacrimă de-oi putea ține în palme prima mea carte!
Primesc multe scrisori rare! Asta mi-e destul.
Nu demult mi-au scris Octavian Paler și Livius Ciocârlie! În munți, printre atâţia găgăuți, epistolele voastre înseamnă tare mult. George Stanca mi-a scris plictisit și acrit! Cu ce-l pot eu salva?!
Radu Florescu e la Fundeni, pentru o posibilă operație la inimă! Deci nu-ți pot spune nimic despre pozele de la Sighet!
Am auzit că ești la „Șt[efan] Gheorghiu“! Ce glumă! Serios?!
Ce idioți la afișul „Săptămâna“! N-am mai pomenit așa ceva! Parc-ar vrea să ne învețe să orbim! Cum de s-au adunat atâţia imbecili acolo?! Or fi semănând ei cu cineva…
O cultură cu se face cu amabilități, dar nici cu haimanale! De ce nu scriu și ei cărți precum cele ale lui Buzura, Paler, Manolescu, etc., pe urmă să se „înfățișeze“ !? Un idiot este un idiot! În acest sens, școlile n-au niciun efect. Îți spuneam eu ceva despre bun-simț!
Nu mai plouă, vrea să ningă! Ce mai toamnă inconsistentă!
Mă bucur mult, întotdeauna când îmi scrii! Dar să nu-mi scrii niciodată dacă nu simți nevoia s-o faci! Aș simți; nu trebuie!
Bucurie și liniște, dragul meu!
Poezie!
Și te îmbrățișez cu gândul meu cel bun!
Al tău, à jamais,
Aurel Dumitrașcu
