Continui să crezi deseori că vei muri în acești ani, că ceva te macină și că numai puterea de a rămâne mereu bun te menține viu. Și te întrebi, murind, ce lași, sau dacă lăsând ceva asta ar mai avea vreo importanță. Ai inventat lumea din nou, prin cuvânt. Ai iubit nespus de mulți oameni și ei nu te pot uita. Dar orice amintire este o oglindă care se furișează tot în moarte. Și cu siguranță „speranța“ amintirii este o formă de sentimentalism ineficient, blazat.
Te uiți la aceste sute de cărți din jurul tău, aceste cărți care trăiesc cu tine aici, cu care împarți aerul și liniștea, nopțile albe și mâhnirile. Ți-au fost și-ți sunt atât de prietene. Numai ele nu te-au dezamăgit. Le vor citi și alții, poate Petru-Ciprian. Vor inventa și ei lumea, vor fi deștepți, apoi se va duce totul dracului din nou. Și tot așa. Și tot așa. Moară absurdă este ce se-ntâmplă cu noi. Măcinăm și suntem măcinați, ne săturăm dar nu ne liniștim niciodată, vorba lui Constantin Noica.
Crezi că iluzia este adevărata putere și minciună. Și uitare în același timp. Pentru că numai ea ne face vii și neînduplecați, altfel ne-am sinucide curînd după naștere. Și ce e iluzia? Poate o stare pe care n-o putem defini, o forță divinatorie care nu ne ordonează în vreun fel, ci doar ne atinge din când în când, ca și cum ne-ar încărca bateriile cu entuziasm, cu sete, cu superioară încredere în ceva ce pe moment pierdem din vedere, ceva care oricum dispare, dar la care nu ne gândim în momentul „investirii“ cu respectiva încredere.
Ți s-a părut deseori că trăind nu urmărești ceva, ci ești urmărit de ceva. Că nu ești păzit, ci alungat. Nu protejat, ci încercat. Rămân cei care nu-și pun probleme? Nu. Cei care-și pun probleme? Nu. Nu așa se discută. Poate (Camus spunea așa?) că rămâne doar cel care putrezește ultimul.
Ai să mori într-o zi.
Folosindu-te de cuvinte, pierzi parcă sensul tragic al acestei certitudini de viitor. Dar ai putea altfel, ai putea să mai faci doi pași mâine? Nu.
Te amăgești! Ca toți ceilalți. Numai că prin cărți o faci la modul superior, iluzionarea e regească – pentru că les livres cachent le sens tragique de la vie. Tragicul ține de cele cinci simțuri, nu de cuvânt. Nimic nu poate cuprinde vreun sens dacă n-ar fi privit de om, îndurat de om! Ești convins! Chiar dacă te înșeli, absolutizând desigur.

 

11 ianuarie 1982
Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1977 – 1982“

Leave a Reply

Your email address will not be published.