Borca, 2 decembrie 1986
Magda,
Nu știu dacă e cel mai bun lucru pe care-l fac în dimineața aceasta înghețată, aici, în casa mea din munți, dar m-am tot gândit în ultima vreme să-ți scriu. Așa, pur și simplu. Cum nu am niciun chef să fiu ridicol, am amânat. Dar, iată, a apărut un motiv care poate atenua posibilitatea de a fi ridicol: Premiul „V. Alecsandri“. Adică, eu pot să te felicit sincer pentru acest premiu, și, pe acest fond, o epistolă de la Dumitrașcu nu schimbă republica.
Deci, mai întâi, te felicit cu cel mai bun gând!
Bun, mai departe!
Aici, pe masa mea de scris, unde viețuiesc într-o arbitrară înțelegere cărți dintre cele mai neprietene (adică, de exemplu, „Le moine“ a lui «Monk» Lewis[1], ultimul Cioran[2], textul cel mai scandalos al lui Bataille[3] – „Ma mere“, Sade, Mircea Nedelciu, „Le droit de réver“ – Bachelard, ultimul Grigurcu[4], Vianu în BPT, „Le grain de la voix“ – Barthes, romanele lui Proust, etc.), reviste „Dvoje“[5], „Le Figaro littéraire“, „Gândirea“, „Kalende“, „Azi“, „Rock-Folk“ sau „Playboy“, manuscrise și scrisori, o sticlă de „J & B.“, un Hopa Mitică, frunze de portocal de la liceence, ultima scrisoare de la Marta Petreu[6] („Sigur că Magda e nespus de frumoasă și dulce“), o reproducere cu „Les montres molles“ ale lui Dali și o alta cu samurai făcându-şi harakiri, fișe cât se poate de stranii, un plic de la „International Biographical Centre“ din Cambridge, o veioză, creioane, „Oda“ lui Eminescu și „Salomeea“ lui Kavafis[7], ei bine, aici, sunt și câteva fotografii cu tine, făcute de Florin[8] într-o cetate, câteva fotografii în care tu zâmbeşti minunat de provocator.
Și, de fapt, nu trăiești ca să placi. Să fie singura latură în care îmi semeni?
Sigur, ar trebui să vii odată în munți, să stai chiar în camera aceasta în care lemnele ard prezidențial în sobă, să asculți Dizzy Gillespie[9] sau „Sonata pentru două piane“ a lui Stravinsky și să scrii o carte.
Mi-am asumat solitudinea în care trăiesc (deși, de vreo doi ani, doresc să plec de aici, să mă întorc numai din când în când), îmi ajung cărțile, discurile, manuscrisele mele și scrisorile de la prieteni, însă eu am dorit întotdeauna să trăiesc la Paris. Când Luca Pițu vine aici la mine aproape plângem de dorul acelui oraș.
Știi, eu țin foarte mult să fiu un bun european. Și nu pot fi, cel puțin deocamdată, decât prin lecturi.
Țara aceasta miroase, vorba lui Cioran, numai a pământ și a țărani. Și nu asta e tragedia, ci lașitatea generală în care se respiră. Cum nu pot despărți ideea de scriitor de aceea de caracter, bizantinismul relațiilor scriitoricești actuale este greu suportabil. O, da, omul a creat contextul, dar un context în care sluga devine reprezentativă îmi repugnă.
Apoi, povestea cu cărțile mele se pare că n-are ieșire.
Prima, deși cu un redactor minunat, Gabriela[10], a avut nevoie de trei ani de discuții (o, ieșisem la Concursul acela de debut, pe 1981) pentru a ieși plimbată prin tot felul de paturi procustiene ale funcționarilor tare deștepți din Consiliul Deștepților Culturii.
Stau și foarte departe! Dar tot rup eu gâtul vreunuia dintre aceia.
Acum, post Târgu Neamț (nu te supăra că sunt tautologic, dar la Târgu Neamț eu m-am îmbolnăvit de prezența ta; credeam că minunile sunt numai în mintea mea, și constatam că nu e adevărat, că, iată, la Târgu Neamț venise o minune și că eu o puteam privi!), după ce „Biblioteca din Nord“ fusese considerată „extrem de depresivă“, am venit din nou la București, pentru a constata cine e de fapt „extrem de depresiv“. Eu? Sau ei, care citesc o carte ideologic?
Structura sufletească a unui om nu poate fi hotărâtă prin decret. Ce să „rescriu“?! Au reușit tovarășii aceia să instituționalizeze imbecilitatea.
Ca și Eugen Barbu, putoarea aceea mărginită de milițieni. Ăsteia i-am mai scris o epistolă penibilă de curînd, spunându-i că face critică literară în genul în care Odette de Grécy[11] făcea amor. N-are decât să pună „organele de miliție“ (ce e și cu termenul ăsta, „organ“! Stalin ca eczemă!) pe urmele mele.
Sunt un om fără dimensiuni, n-am ce pierde!
Dar spun că „Biblioteca“ n-o să fie un dezastru. E-n tipografie. N-am făcut compromisuri. Am scos anumite (nu multe) texte, am permis câteva schimbări în titluri. Sper să iasă așa cum știu eu că rămăsese într-o ultimă formă. Dar gândul că niciodată nu voi putea să-mi tipăresc o carte așa cum o scriu și gândesc eu, mă scoate din minți. La Paris, unde am câţiva prieteni minunați, mi-ar ajunge cărțile.
Aici avem toate șansele, dacă se merge în ritmul ăsta, să ne troglodim ori să murim de silă.
M-aș fi bucurat foarte mult să te fi reîntâlnit la București. Dar nu erai.
Vezi, să nu te scandalizeze mărturisirea mea! Ea nu te implică în niciun fel, poate. Dar știi, la noi cuvântul e liber!
Aici nu pot trăi decât în două orașe: Piatra Neamț și București.
Mă simt bine și la Sulina, unde merg în fiecare vară, singur; acolo și scriu.
Pe vremuri, când D. R.-ul[12] paria și ne premia în „Tribuna“, Emil[13], Marta și ceilalți mă atrăgeau spre Cluj. Ne-am risipit. A rămas doar o prietenie absolut adevărată. Dar și Marta și eu suntem pe muchie de cuțit cel mai des. Emil nu ne poate scrie[14]! Cartea mea a ajuns la el, sper, în vara aceasta abia. Pachetele cu cărți de la Paris sau Boulogne-Sur-Mer nu mai ajung la mine.
Luca Pițu rămâne singurul meu furnizor serios în ultimii șapte ani. Și Antonesei[15] uneori. A, chiar am să-i returnez un Barthes (interviuri). Eu am la el un Nabokov.
Dacă nu ți se pare deplasat, aș fi tare mulțumit să-mi spui că ai primit aceste cuvinte prin care te felicit și pentru acel premiu.
Sunt monstruos de izolat și de singur și poate că a-mi căuta prietenii pretutindeni nu e un păcat. Amărăciunea mea s-a legat deseori și de faptul că n-am fost citit cu atenție, iar exclusivismul unor bucureșteni mi-a făcut numai rău uneori.
De exemplu, prietenia mea absolut loială cu Madi[16] l-a determinat pe Radu[17] să scrie în „Familia“ un pamflet[18] anul trecut, în aprilie. Parc-ar fi scris Narcis Zărnescu[19]. Sigur, nu mă pot supăra pe un om inteligent, dar reacția lui Radu i-a determinat și pe alții să nu comenteze cartea mea (pe Țeposu[20], de exemplu, pe Cristian Moraru[21], poate chiar și pe Grigurcu și Mircea Martin – pentru că aceștia toți îmi scriseseră încântaţi de carte și hotărâţi să mă comenteze!), ceea ce nu face bine unui izolat ca mine.
Să nu te superi că ești primul om căruia-i spun lucrurile de mai sus, după ce de un an și ceva nu m-am mai gândit la aceasta!
În acest decembrie am să revin la București. Poate că peste două săptămâni. După Anul nou, ca de obicei, voi veni sigur.
Dimineața aceasta e mai omenească pentru că ți-am scris. Aș vrea să nu te fi deranjat cu ceva. Îți port un gând dintre cele mai frumoase din câte pot fi pe lumea aceasta!
Și-ți doresc tot binele pe care-l poți suporta!
Cu dragoste și gând curat,
Aurel Dumitrașcu
[1] Roman de Matthew Gregory Lewis, publicat în 1796.
[2] Probabil volumul „Exercices d’admiration: essais et portraits“, Paris, Gallimard, 1986
[3] Georges Albert Maurice Victor Bataille (1897 – 1962) antropolog, bibliotecar, critic literar, eseist, filozof și scriitor francez.
[4] Probabil „Cotidiene“, versuri, editura Albatros, București, 1986.
[5] Revistă tipărită în fosta Jugoslavie.
[6] Marta Petreu (n. 1955) profesoară, scriitoare și editoare.
[7] Konstantinos Petrou Kavafis (1863 – 1933) poet grec.
[8] Probabil poetul Florin Iaru.
[9] John Birks “Dizzy” Gillespie (1917 – 1993) cântăreț, compozitor de jazz și trompetist american.
[10] Gabriela Negreanu (1947 – 1995) poetă și editoare.
[11] Personaj din „În căutarea timpului pierdut“ de M. Proust.
[12] D.R. Popescu (1935 – 2023) scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film, membru titular al Academiei Române.
[13] Emil Hurezeanu (n. 1955) scriitor și publicist. Realizator de televiziune și politolog. Ambasador al României în Germania și Austria.
[14] Emil Hurezeanu a emigrat în Germania la 1 noiembrie 1982.
[15] Poetul și jurnalistul Liviu Antonesei.
[16] Poeta Mariana Marin (1956 – 2003).
[17] Radu Călin Cristea (1955 – 2020) critic literar, scriitor, eseist și jurnalist. La acea vreme soțul Marianei Marin.
[18] „Gârla Kant“, publicat în „Familia“ nr. 11 din aprilie 1985.
[19] Stelian Narcis Zărnescu (n. 1948) Scriitor, ziarist, doctor în filologie, doctor în științe economice, profesor, expert în diplomație parlamentară și relații internaționale.
[20] Radu G. Țeposu (1954 – 1999) critic literar, eseist și cronicar literar.
[21] Cristian Moraru (n. 1960) critic literar.
