Rar mi-a fost dat să întâlnesc un poet de asemenea talent şi caracter.
Şi ce tristeţe să scriu despre el la trecut! Aurel Dumitraşcu a murit în anul I — cum îmi scria imediat după 22 Decembrie 1989 — de libertate. A iubit Libertatea, ca şi Poezia (sinonime pentru Poetul care nu îngenunchează niciodată în faţa niciunei puteri pământene) cu „curaj şi luciditate“, încât viaţa şi scrisul său reprezentau un „scandal“ în ochii oficiali. A făcut din izolare, pe care i-a impus-o soarta, un mit. Un exemplu de rezistenţă verticală, ca şi a brazilor din munţii care înconjoară Borca. Şi-a învins izolarea, singurătatea, îndoielile, prin dialogul descoperit în lectură şi corespondenţă (se cuvine a menţiona că poetul avea un har epistolar cu totul neobişnuit pentru o lume „căzută“ în tăcere (auto)impusă sau într-o comunicare strict telefonică/telegrafică).
A învins de asemenea, scriindu-şi poeziile de prospeţimea izvoarelor de munte, dintre care o parte au fost adunate de el însuși între coperțile volumelor care cu greu au trecut de cenzura comunistă: „Furtunile memoriei“, Ed. Albatros, 1984 și „Biblioteca din Nord“, Ed. Cartea Românească, 1987.
Citind azi „Poem trist pe fond roșu“: „— Florile roșii mor în ferestre / tu să nu spui acum că e seară / îngrozitor de puțin trăiesc oamenii / dulcea pribegie a cărnii prin aer / și atâtea propuneri pline de grație / până și zidul rămâne cu capul întors / rujul reginei pe glezna bufonului — iată / aceste ținuturi marasmul laguna / convorbim / împerecherea broaștelor nu-i o problemă de logică / în orice poveste cineva vinde măști / mari bucăți de jar se aud mişunând / casa plânge totul pălește în roșu / „bărbat sunt numai din întâmplare puteam fi nefericit ca un turn“ / pelerin în propria-ți casă / adică memoria se ascunde în oglinzi / prohibito, ce-mi spuneai despre / solemnitatea creierului înainte de moarte? / — și plouă — / șoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc / peste ceafă ca niște datornici“, simți ştergându-se impresia lecturii subversive de care erai ispitit altădată și copleșindu-te emoții și gânduri de un lirism tulburător.
Poemul începe grațios, vizual în stil impresionist, ca o mișcare pe suprafața apei limpezi, dispersând lumina ce năzuiește în adâncuri. Apoi logica acestor impresii de suprafață este persiflată, convenția deconspirată ironic. Sub „măști“ se aud voci ale eu-lui în continuă metamorfoză, obsedat de ceea ce rămâne identic în oglinda din adânc. Din această zonă obscură, interzisă, se revine la lumină interogativ. Dar suprafața cerebrală, solemnă, se dispersează iarăși într-o mulțime de șoapte, a căror inconsistență logică este atât de plastic sugerată de comparația din final. Poemul este reprezentativ pentru ars poetica lui Aurel Dumitrașcu, sinonimă unei ars doloris (multe poeme poartă chiar acest titlu), care decupează melancolia ori bucuria de pe măștile vitalului. Există însă o tehnică prin care poetul își disimulează sentimentalismul, glisând mereu de la suprafață în profunzime și invers, pe vectori afectând ironic gravitatea sau dând solemnitate derizoriului, conferă suplețe mișcării, ferind-o de la orice cădere în clișeu. Structura în spirală a poemului arată tot atât de mult cât și ascunde. Și totuși altceva la fiecare nouă lectură, dovada unei prospețimi inalterabile, proteice chiar. Linele versuri rămân totdeauna memorabile.
Această tehnică nu dăunează ci ajută spontaneității. Mai bine zis, conservării spontaneității. În poemul „Noapte albă cu poemele mele“, Dumitrașcu își definește cu ironie formula: „Am vrut să fac un teatru / s-a întâmplat să fie o carte / Prea bine nici eu n-o cunosc“, ca un proces alchimic, în urma căruia esența a ceea ce este considerat poetic se modifică. Imaginea teatrului, ca lume și paradigmă a actului creator totodată, este convertit într-o carte, cu valoare ontologică aparte. Dar de sub vălurile acestei noi plăsmuiri transpare, discret, mecanismul prin care totul este pus în scenă. Există, cum scriam și altădată, recenzând volumul „Biblioteca de Nord“, în creația lui Dumitrașcu mai multe voci care ilustrează grade diferite, ca spectrul culorilor, ale obiectivării stărilor de spirit. El scrie o poezie mai mult dialogică decât monologică, mai mult teatrală (nu în sens peiorativ) decât lirică. Eul poetic, profund sentimental, nu se prezintă ci se reprezintă ludic, sub măștile cele mai neașteptate. Alteori, imaginii originare i se substituie un gen de „comentariu“ al diverselor voci asupra acesteia, ca în poemul „Amândoi“: „– O singură seară într-o singură viață / hăituit și flămând poți surprinde scâncind micul / rid al vînătoresei când vânătorul nu se întoarce / Precum un blestem! zice ea și aprinde o lumânare și / fără încetare te privește și stă la pândă: când se / termină lumânarea voi fi mai subțire decât zeii / poate mai bună / însă rece precum pietrele și precum carnea din tindă / ce tremură sfârtecată sub razele lunii. Unde se va / termina totul acolo va începe micul poem. Ultimul / Fii cumsecade nu-ți crede ochilor nu jubila nu fi / sigură nu spune încetișor: aleluiah! aleluiah! nu / va mai fi iar ziuă nu vor mai trece condori nu / se va mai auzi carnea prin altă vârstă umblând nici / bucata de măr nu va mai crește în pântecul cucuvelei / Nimic / Numai noaptea. Și creierul meu / dând binețe creierului tău / Mâna ta speriindu-ne pe amândoi“.
Textele răspândite în reviste, manuscrisele sporesc impresia unui poet neobișnuit și tristețea unei pierderi, atât de timpurii și ireparabile, pentru literatura română.
Iată o mostră, „Arta sătulă, artistul sătul“, datată 1989 și publicată în revista „Dacia Literară“ nr. 2/ 1991, din acest tezaur care își așteaptă editorul: „A mai rămas una mică și gureșă în grădină / să-mi arate limba. Dar eu nu pot să răspund / violenței eu stau cuminte acasă gazul arde mă / gândesc la altceva. Una mică și gureșă zi de zi / ca să fac până la urmă o prostie s-o gâtui. M-am / gândit la mama cum cade la 70 de ani din cireșul / amar și-mi scrie să vin să o văd. Am plâns dar / nici acum nu am spus nimănui că pot să mai plâng / s-a umplut grădina cu bandaje cu foarfeci avem de / toate prin tufe un an mai bun decât ultimul an: de / data aceasta s-au copt mărgelele; din ele va curge vin roșu. Atâtea ulcele. Sunt singur de gâtul meu / atârnă podul casei. Și nimeni nu-mi face propuneri“.

Dumitru CHIOARU

Leave a Reply

Your email address will not be published.