Numai bruma și-o amintea.
Îi fusese cald.
În jur mirosea a mucegai.
Un șoricel trecea printre două pietre pe care erau urme de bălegar.
– Aseară am fost singură.
Se întinse din nou pe coceni. Le simți răceala și dori să pipăie ţărâna.
Ochii i se afundau într-un acoperiș șubred, un amestec de lemne putrezite și paie ruginite de apa ploilor.
– Da, aseară am fost cu bărbații aceia… am fost la verișoara Suzi.
Închise ochii. Sub pleoape simți o umezeală tăioasă.
Fu conștientă apoi de trupu-i pângărit.
– De ce-am băut? De ce oamenii sunt ascunși?
Mama ei murise de mult. Venise puhoiul. Erau la țară. S-au dus pe mal să vadă mărgelele tulburi. Pământul s-a dislocat. Și mama ei a căzut în șuvoi. N-o mai putuseră salva. N-au mai găsit-o. S-o fi pierdut în scoici…
Purdica visase pești.
Mulți pești.
Și nu era liniștită.
Rememoră ce se petrecuse ieri. Nu făcea inventar.
– Eu sunt curată pentru că vorbesc puțin.
Pe Trică îl găsise la o berărie. Se dusese să  schimbe o bancnotă.
– Ți-i pot schimba eu!
Doi ochi limpezi și repeziți o străpungeau. Cuvintele acelea sunaseră ca o mână trecută printre fire de iarbă.
A întrebat-o dacă e singură.
– Aș putea să mă uit la frunze ţinându-te de mână!?
Nu-și amintea de ce dăduse din cap.
Trică mergea încet. Vorbea puțin. Mai mult se uita. Ea văzu că are cămașa ruptă. Și o mână plină de arsuri.
– Lucram la un combinat. La un incendiu mi-au luat foc hainele…
În ziua aceea era cald.
Ea ar fi vrut să se plimbe cu barca dar în orașele din munți lacurile erau puține. De aceea erau și triste.
Au umblat pe străzi.
S-au gândit la Mozart. Și au vorbit despre Raskolnikov.
Trică i-a privit genunchii.
– Seamănă cu muntele Athos!
Ea n-a înțeles.
Se uita la un fluture încolțit de furnici.
– Vreau să mă duci la verișoara Suzi!
– Te duc, a spus el.
Au luat-o spre dealul din partea estică a orășelului.
Pe ulițele mărginașe era noroi. Trică a dus-o în brațe.
O măicuţă mânca un colac lângă o cișmea. La ea se uita un câine slăbănog, cu ochii sângerii.
Gardurile erau încă pline de rugi verzi-gălbui.
Flori târzii se rezemau de ferestre.
Casa lui Suzi era o cocioabă. Stătea singură. Era infirmă. O poliomielită când avea trei-patru ani. Nu ștergea niciodată praful. Păianjenii se bucurau de egalitate.
– Și totuși omul este desconsiderat aici! gândi Purdica.
Suzi nu mâncase nimic de ieri. O durea pieptul și a vrut să asculte muzică. O cană de lut, plină cu apă, era jos, lângă patul cu un cearceaf decolorat, rupt la colțuri. Și totuși era un lucru care strălucea. Perna. Perna pe care Suzi își lăsa capul din când în când, după care se ridica neștiind ce să facă cu mâinile. Perna era curată, de un alb strident.
Trică nu înțelese cămăruța aceea.
N-au vorbit mult.
– El este un om bun. Mi-a spus că am ochii albaștri ca pieptenele său.
I-au lăsat bani și jumătate de ciocolată lui Suzi.
Au plecat.
Au cumpărat băutura.
Purdica își aminti că vânzătorul le-a dat sticlele zâmbind ciudat.
Și-a mai amintit noaptea.
Pădurea era întunecată ca o călimară cu cerneală neagră.
Căzuse bruma.
Nu-i era frig.
Cu Trică mai erau doi băieți. Nu-și amintea de unde apăruseră.
Trică n-avea păr pe piept.
Ceilalți aveau…
Soarele se ridica.
Șoricelul acela se oprise și o privea. Parcă-i spunea: „Mamei tale i-i dor de tine…“
Purdica începu să plângă.
Degetele ei fărâmiţau un bulgăre de pământ.

26 noiembrie 1978

Leave a Reply

Your email address will not be published.