INEDIT Aurel Dumitrașcu către Sorin Grecu: „Trebuie să fim lucizi întotdeauna, chiar și când suntem mângâiaţi!“

BORCA, 13 ian. 1981

Te salut, Sorine!

Tocmai m-am întors de la București! Și tocmai am primit cuvintele tale! Am plecat în 1980. Cu staționare la Tg. Neamț – noapte de trecere-n ’81 la Daniel Corbu, cu Adrian Alui Gheorghe și cel dintâi.
Voiam să umblu și să nu-mi pese. Ceea ce s-a și-ntâmplat. Și m-am simțit bine. Mi-am REVENIT. Bucureștiul e atât de mare încât reușesc să-mi revin umblând pe străzi, făcând numai ce-mi trece pe moment prin cap. Și era cald, ploua. Mi-am amintit vara, ploaia. Poate așa am început să mă limpezesc. M-am întors prin Iași, pe la Lucian Vasiliu și Liviu Antonesei, prieteni buni, chiar foarte buni, citiți și talentați. Bucureștiul nu m-a interesat prin poeții lui, exceptându-i pe Mircea (Cărtărescu), Mariana Marin, Radu Călin Cristea și… Ion Horea, oameni la care țin și care la rându-le țin la mine. Orele petrecute cu ei au fost frumoase, sincere, constructive.
Am umblat prin toate expozițiile, am văzut filme (când nu aveam chef de profunzime, ci doar de culori) și am ascultat multă muzică, John Lennon în special. Pentru că moartea lui e un accident pe care încă nu-l pot învinge! E și foarte greu. Am crescut cu muzica lui în sânge, poate că Lennon m-a făcut (puști fiind) solidar cu protestul, cu baricada, cu OAMENII. Și asta nu se uită. Mai ales că muzica lui este atât de adevărată și frumoasă!
Nu-mi place că ești „preocupat“ de cine primește premiile TRIBUNEI, te gândeşti la lucruri absolut neserioase. Și, dacă dorești acel premiu, chiar aș vrea să nu-l primești, dac-aș fi la Cluj i-aș sugera lui D.R. să te uite, cred că numai POEZIA e importantă, nu tinichelele și zorzoanele care i se pun uneori. Acel „se vor da iar după relații“ mi se pare puțin infantil. Ai, de exemplu, „experiența Aurel D.“. Cine dracu’ mă știa pe mine când mi-au dat acel premiu în ’79?! Sincer vorbind, nu cred că scriu prost, dar nici premiile pe cere le-am primit nu mi s-au dat pe chestie de mătușă și nici nu cred c-au spus ceva despre poezia mea în sine. Iată de ce mă deranjează… interesul tău pentru premii. Nu știu de ce nu ești de acord cu minunatul Sartre care, știi bine, a refuzat Nobel-ul.
Nu-mi place deloc când spui: „Dacă D.R.-ul nu mi-l va da va fi foarte rău. Îmi voi întrerupe orice colaborare: și la revistă, și la cenaclu.“ Nici nu te pot recunoaște! Există ceva pueril în aceste afirmații ale tale. Te rog să te superi! Dar trebuie să rămânem de partea adevărului. Nu crezi?!
Mai avem (sper) sute de zile ca să ne descoperim pe noi înșine, mai avem mii de cărți de citit ca să fim și pretențioși, crede-mă că nu-mi plac acele „interese“ ale tale.
Poezia nu poate fi scop. Dacă ea este așa ceva pentru cineva, atunci se poate pune egal între „poet“ și minciună. Cred că e o mare diferență între POEȚI și bidinele. Și nu vreau să cred că nu gândeşti la fel!
Te înțeleg oricum și țin la ce scrii, la tine, dar apucăturile insolit papiniene nu te reprezintă. Pentru că e bine să impacientăm (!) cu texte remarcabile, nu cu bufonerii. În așa ceva (bufonerii) excelează bucureștenii și poeții minori. Un poet poate fi oricând și bizar dar este tot timpul el.
Greșești perfect spunând că lectorii de la „Convorbiri“ sunt remarcabili. Să fim serioși! E suficient să citești poezia care se publică acolo pentru a ști cum sunt. Partea tare a „Convorbirilor…“ a fost și rămâne CRITICA. Există acolo câţiva oameni care nu scriu despre cărți de complezență. Și colaborările sunt de prestigiu (Simion, Manolescu).
De poezie răspunde acum Daniel Dimitriu, acel excelent critic care este de partea tinerilor. Poți să-i trimiți poeme. Sunt sigur că va fi receptiv. Tu scrii bine. Poți să-i amintești și de prietenia ce ne leagă (pe noi doi), dar nu cu aluzie la faptul că asta l-ar obliga la ceva. Știe singur ce are de făcut. Desigur, asta dacă te interesează apariția și-n „Convorbiri…“. Pe mine unul nu mă mai interesează apariția nicăieri. Mă gândesc la CARTE doar. Am scris-o, cred, și pe a doua. Vreau doar să scriu bine, să fiu eu (în acest sens „sfaturile“ tale nu le-am citit! – doresc să scriu și rău, prozaic etc., dar să fiu eu; asemănările pe care mi le atribui, cu Ursachi, Danilov, sunt absolut forțate; dacă mi-ai citi manuscrisul nu cred c-ai mai fi de aceeași părere), celelalte depind de complezențe. Îi iubesc pe oamenii care sunt amabili numai în fața VALORII. Nu cred că folosirea literelor mici este o inovație de ultimă oră, cum spui. Eu am ajuns să scriu așa din clipa când mi-am dat seama că poezia nu e semn, ci comunicare, eliberare de emoție, uimire rănită, expansiune a spiritului (nu și fără bun-simț!).
Să știi, Sorine, eu nu cred pe nimeni, în artă, aprioric. Sunt prea încăpăţânat. Trebuie să regândesc singur totul (cred că muntele și încrâncenarea lui mi-au dăruit această „apucătură“, pe care o binecuvântez), să mă conving eu că ACOLO (în arta cuiva) se spun lucruri grave. Altfel nu cred. Arta pur contemplativă, de exemplu, mă lasă indiferent. Astăzi, știu, nu pot percepe arta lipsită de curaj. A imita plecând din alt unghi (pentru că se practică așa ceva, inclusiv în arhitectură și sculptură, nu cred că și-n arta non-figurativă) nu e decât pierdere de timp. Și de conștiință.
În altă ordine de idei, nu cred că în artă (și în viață) femeia este sau poate fi o temă, femeile fiind doar semnale de alarmă. Și nu e deloc poetizare când afirm asta.
Întrucât relațiile dintre noi s-au bazat și se bazează pe stima pentru ceea ce scriem, pe încrederea în adevărata poezie, de aici derivând și prietenia ce ne leagă, sper să nu-mi înțelegi greșit epistola!
Vezi, eu pe D.R. Popescu nu-l stimez pentru că mi-a dat un premiu într-o zi, ci numai pentru că este un scriitor excepțional! Cred că trebuie să fim lucizi întotdeauna, chiar și când suntem mângâiaţi. Pentru că nu de maculatură are nevoie literatura română.
În munți e foarte frig și asta nu-mi place deloc. În primăvară sper să revin pe la Cluj!
Toate cele bune și multă POEZIE!
Al tău, sincer,

Aurel Dumitrașcu