Sunt mai fericit decât Marcel Blecher.
Eu nu trebuie să mă duc la Berck. Și nici să stau imobilizat pe spate.
Mi-a rămas mâna dreaptă.
Da, se poate spune că am avut șansă.
Eu mă pot duce singur până la râu. Pot aștepta poștașul. Chiar și căruciorul promis, de infirm.
Întreprinderea aceea care livrează cărucioare pentru infirmi cere multe relații. Un oarecare M. a venit și m-a fotografiat. Din față. Și din spate. Ca să se convingă șeful lui că nu minte, că am într-adevăr nevoie de acel cărucior.
Copiii au început școala cum ar începe un nou cântec.
Mă mai doare umărul.
N-am știut niciodată să mângâi ciotul unei mâini amputate. Acum, când sunt singur, las storurile la toate ferestrele, sting lumina și, în întuneric, îmi trec ușor degetele peste carnea aceea încrețită, denivelată, de culoarea cărămizilor murdărite de tăciuni. Acolo, în întuneric, mi se pare că încep să strălucească mărgele. De fapt sunt câteva lacrimi care mi se rostogolesc pe ciot și rămân acolo, afundându-se-n crăpături, umezind cicatricea ceea urâtă, sfidătoare.
În întuneric nu se plânge.
Pe copii îi aud când trec.
Fluieră.
Și-și fac planuri („Mergem la râu…“, „Azi e meciul cu Spania…“, „Vreau să mă văd cu Vica, maică-sa m-a prins când îi mângâiam genunchii… ne-a bătut… acum ne vedem pe ascuns, în spatele primăriei… nu-i vine ei în gând că suntem tocmai acolo.“)
Îi ascult.
Și, după ce nu-i mai aud, mi se face dor.
Doresc să trec printr-o piață.
Și copiii să mă fluiere.
Apoi să-mi ceară un briceag să-și încresteze numele în zidul bisericii.

30 noiembrie 1978

Leave a Reply

Your email address will not be published.