Mama, într-o cumplită tristețe, deși Petru-Ciprian are momente de irezistibilă hârjoană cu noi și cu el însuși.
Nu mai poate mânca orice. Se simte slăbită. N-are chef de nimic, de absolut nimic.
Rememorează aspecte din viața ei.
„Bine că n-am murit când am fost operată!“ zice ea. „Mama mea a trăit 63 de ani, da’ eu am fost și operată și numai am muncit și n-am mai avut niciodată nimic, numai datorii…“
Moartea ei te-ar îndurera peste măsură, ți s-ar părea o nedreptate imensă, nu o împăcare. Și asta pentru că a muncit prea mult, îngrozitor de mult!
Și n-a fost fericită.
Niciodată!
S-a amăgit doar, uneori!
Și v-a iubit cu o putere de sacrificiu extraordinară, prea mult a vrut să vă dea totul!
O privești îndelung uneori, până aproape-ți dau lacrimile.
Are ceva de martir chiar și-n trăsăturile feței, o neîmpăcare și o resemnare în același timp.
O neclintire totuși.
Dar și o mare părere de rău.
Și tu, prea neputincios pentru a-i face viața cum ar fi meritat-o, prea bolnav de tine însuți pentru a putea fi altceva decât un poet, și prin asta tu însuți dăruit mâhnirii, nenorocirii poate, chiar.
Un tragism nesimulat bântuie casa asta, deși cărțile, florile, zâmbetele ascund mereu rictusul acesta blestemat.
Când ea nu va mai fi, știi că nici liniște nu va mai fi.
Sau va fi.
Dar va fi o liniște frustrată de ceva.
De ea.
De mama.
De prezența ei.
Și oamenii care vor intra în această casă vor purta întotdeauna măști, de aceea niciunul nu-i va mai semăna mamei.
Îi vei iubi și pe ei, dar nu te va convinge niciunul definitiv.
N-ar avea cu ce.
Nici femeile.
Întrucât dragostea este deseori o salvare de clișee, și nu de timp.
Din volumul în curs de apariție, „Mama“.