Această zi de vineri avea să rămână de neuitat.
Elena Ștefoi v-a dus la Nichita Stănescu acasă (str. Amzei nr. 7-9, intrarea C, et. 4, ap. 16).
A fost ceva cu totul emoționant!
Nu-l mai văzuseşi niciodată în realitate.
V-a deschis o femeie foarte tânără și exagerat de frumoasă, soția lui iubită, Dora (o moldoveancă de lângă Roman).
Nichita vorbea la telefon.
Arăta mult mai bine decât îl văzuseşi cu puțin timp în urmă la TV. Te-ai bucurat să-l vezi mai plăcut. Zicea că e foarte bolnav. „Mai am o bucățică de ficat.“ Ciroză. Îngrozitor!
V-a întrebat pe unde ați publicat etc. Te-a întrebat dacă nu ești neamț. Nu, desigur!
În jurul câte unei cafele ați continuat o discuție cu un mare generos, cu un mare POET!
Elena Ștefoi povestea cum a cerut-o Nichita de nevastă și ea murea de foame!
Tablouri de Sorin Dumitrescu în cameră. Patul: un fel de saltea cu cergă mițoasă.
„E îngrozitor să nu poți bea!“ a repetat de câteva ori Nichita.
A fost încântat când i-ai spus că la Anul Nou vrei să-i duci câteva monede foarte vechi!
Cu ochii săi albaștri, mereu emoţionându-se (un timid, crezi!), mâinile puțin umflate, capul ținut parcă cu oarecare oboseală în față, Nichita fascina și bolnav!
Vorbea despre Bacovia – tot mai mult marele nostru poet!
V-a rugat să-i scrieți, v-a dat adresa și numărul de telefon.
La plecare v-a sărutat pe obraji pe toți!
Nu știi cum ai coborât scările! Erai cumplit răvășit!
Ai sărutat-o pe Elena pentru că te-a dus la Nichita!
27 noi. 1981
Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1970 – 1982“
