INEDIT AUREL DUMITRAȘCU către DAN DAVID (2): „Nu știu de ce mi-au trebuit atât de mulți ani pentru a-mi da seama că numai dragostea merită totul!“.

Borca, 14 martie 1983

Bună, dragul meu!
Îți scriu târziu, cu nu știu ce astru rezemat de creierul meu, plictisit și fandosit prin cele lecturi nesfârşite, acrit de consoane, fericit uneori – când mă vizitează T. (adică Tudorița), minunea aceea de paisprezece ani și mai multe miresme (până și oasele au început să-mi aibă formă de T.).
Sunt deranjat de unele lecturi obligatorii, insațioase – toate pentru sesiunea din aprilie. Mi-a fost lene să mă duc după cursuri, deși am fost și acum o săptămână la Iași. Învăț după alte „chestii“, habar n-am cum mă vor aborda deștepții aceia de la catedră. Nu-mi fac probleme. Mi-e suficient să știu că nu-s un idiot.
Cineva mi-a spus că n-are rost să citesc atât, că „ăștia dau bomba“ („dau atomul“ – cum zicea un ramolit), dar asta deja nu mai e o problemă a mea și… hai să nu ne mai amăgim că putem schimba părerile fricoșilor. Războiul atomic este un război fără eroi. Poate că de aceea știu că nu are nimic de-a face cu condiția mea de om.
Ce catastrofă sau demență a istoriei a fost oprită pentru că s-a opus mulțimea? Îmi vine să spun precum Lennon: „nu mai cred în nimic“, nu mai cred decât în mine și în T.
Aproape că nici nu știu de ce mi-au trebuit atât de mulți ani pentru a-mi da seama din nou că numai dragostea merită totul. Eu unul, în mod serios, mereu, n-am crezut totuși decât în iubire. Cu toate hăituielile ei impresioniste sau cubiste.
Aștept vara.
Ca să umblu.
Nimic nu se asemuiește cu hălăduiala, cu acea disponibilitate de a fi un gură-cască (instruit) prin republică. Câtă orbire se întinde între mine și ținta spre care mi se pare că mă îndrept – nu știu! Îmi rămâne mereu cel puțin o bucurie pe care n-o pot da minciunii, nici măcar minciunii oficiale.
Nu mai rețin dacă ți-am scris după zilele petrecute în București, în ianuarie?! Sunt oameni pe care mă voi feri să-i mai caut. Pe M. Sântimbreanu, de exemplu. Îmi ajung prietenii pe care-i am. De ce să înmulțesc fericirea cu proști, cu mitomani?! Dar ce am, parc-aș fi un sindicalist!
De fapt nu-mi pasă!
Ies din iarna asta ca o lepădătură.
Noroc de zilele în care joc fotbal ca un smintit, așa că uit de toate mlaștinile.
Cred că sunt și obosit, de aceea nu-ți scriu mai serios, dacă de seriozitate mai avem nevoie și în martie!
N-am scris mai nimic în iarna asta, lucru ce nu mi s-a mai întâmplat, dar nu mai cotcodăcesc pe tema aceasta!
Voi duce „Tratatul de eretică“ la C[artea] Rom[ânească] sper să nu se spânzure cu el cineva, cum fac cei de la „Albatros“ cu „Divina paradoxalia“.
Mi-ajunge T. acum!
Toate cele bune, dragule!
Al tău,

Aurel Dumitrașcu

P.S. Nu puteam veni la tine când m-ai invitat. Iarna plec greu. Vara sunt leneș. Poate în alt timp!

A.