Borca, 14 martie 1983
Bună, dragul meu!
Îți scriu târziu, cu nu știu ce astru rezemat de creierul meu, plictisit și fandosit prin cele lecturi nesfârşite, acrit de consoane, fericit uneori – când mă vizitează T. (adică Tudorița), minunea aceea de paisprezece ani și mai multe miresme (până și oasele au început să-mi aibă formă de T.).
Sunt deranjat de unele lecturi obligatorii, insațioase – toate pentru sesiunea din aprilie. Mi-a fost lene să mă duc după cursuri, deși am fost și acum o săptămână la Iași. Învăț după alte „chestii“, habar n-am cum mă vor aborda deștepții aceia de la catedră. Nu-mi fac probleme. Mi-e suficient să știu că nu-s un idiot.
Cineva mi-a spus că n-are rost să citesc atât, că „ăștia dau bomba“ („dau atomul“ – cum zicea un ramolit), dar asta deja nu mai e o problemă a mea și… hai să nu ne mai amăgim că putem schimba părerile fricoșilor. Războiul atomic este un război fără eroi. Poate că de aceea știu că nu are nimic de-a face cu condiția mea de om.
Ce catastrofă sau demență a istoriei a fost oprită pentru că s-a opus mulțimea? Îmi vine să spun precum Lennon: „nu mai cred în nimic“, nu mai cred decât în mine și în T.
Aproape că nici nu știu de ce mi-au trebuit atât de mulți ani pentru a-mi da seama din nou că numai dragostea merită totul. Eu unul, în mod serios, mereu, n-am crezut totuși decât în iubire. Cu toate hăituielile ei impresioniste sau cubiste.
Aștept vara.
Ca să umblu.
Nimic nu se asemuiește cu hălăduiala, cu acea disponibilitate de a fi un gură-cască (instruit) prin republică. Câtă orbire se întinde între mine și ținta spre care mi se pare că mă îndrept – nu știu! Îmi rămâne mereu cel puțin o bucurie pe care n-o pot da minciunii, nici măcar minciunii oficiale.
Nu mai rețin dacă ți-am scris după zilele petrecute în București, în ianuarie?! Sunt oameni pe care mă voi feri să-i mai caut. Pe M. Sântimbreanu, de exemplu. Îmi ajung prietenii pe care-i am. De ce să înmulțesc fericirea cu proști, cu mitomani?! Dar ce am, parc-aș fi un sindicalist!
De fapt nu-mi pasă!
Ies din iarna asta ca o lepădătură.
Noroc de zilele în care joc fotbal ca un smintit, așa că uit de toate mlaștinile.
Cred că sunt și obosit, de aceea nu-ți scriu mai serios, dacă de seriozitate mai avem nevoie și în martie!
N-am scris mai nimic în iarna asta, lucru ce nu mi s-a mai întâmplat, dar nu mai cotcodăcesc pe tema aceasta!
Voi duce „Tratatul de eretică“ la C[artea] Rom[ânească] sper să nu se spânzure cu el cineva, cum fac cei de la „Albatros“ cu „Divina paradoxalia“.
Mi-ajunge T. acum!
Toate cele bune, dragule!
Al tău,
Aurel Dumitrașcu
P.S. Nu puteam veni la tine când m-ai invitat. Iarna plec greu. Vara sunt leneș. Poate în alt timp!
A.
