Sâmbătă, 30 iunie 1979
Faptul trecerii anilor este, cred, unul din marile regrete ale fiecărui om. Să simți, să știi, fără a te putea opune, că treci, că te numără anii, că pe frunte cutele fac nunți tot mai dese, să simți cum copiii sunt tot mai departe de tine – e tare trist, tare trist!
Ai continuat să înveți.
De pe la ora 18 începea nunta lui Mitică.
Cu Marie te-ai reîntâlnit în centru. Și ați dorit să veniți împreună spre casă. Mâine dimineață va pleca la examen. Dar v-ați pierdut prin center. Ai așteptat-o mai târziu. Voiai s-o revezi. Era cu Viorel Tătaru. Și i-ai luat la tine să vadă „Roots“[1]. Pe Marie începuse s-o doară din nou stomacul, după multe luni. De ce tocmai la tine acasă?! Ai mângâiat-o, ați râs, ați vorbit, v-ați privit cu aleasă plăcere.
Marie nu fusese niciodată în casă la tine.
Era tare dulce.
Pe zi ce trece sufletul tău o caută tot mai mult.
Ți-e nespus de dragă.
Este o necesitate a privirilor tale, a sufletului tău.
V-ați spus cuvinte frumoase la despărțire.
O vei revedea peste vreo lună.
A venit Sanda Butnaru.
V-ați dus la nuntă dar v-ați plictisit repede.
A și plouat.
Ați umblat pe drum și apoi ați venit acasă.
Ea a făcut cafea.
Ați vorbit.
Muzică și cafea.
Pe la 1.30 ai dus-o acasă.
Există un punct în care te plictisește. Nu știi dacă are alt atu decât frumusețea fizică!
Apoi te-ai dus la nuntă, unde ai rămas până la 6 dimineața.
N-au fost oameni prea mulți și toată familia lui Mitică era amărâtă.
Dar ție ți se demonstra, o dată-n plus, că banii sunt născuți din noroi.
Un mire cu un chip acru, de condamnat iertat, numai surâsuri de complezență, lipsă totală de exuberanță și bucurie.
Au făcut o grămadă de mese, o grămadă de cheltuieli. Și nu-și scot nici banii aproape.
Ce puerile îți par aceste spectacole.
Omul înjosit de bani este jalnic.
Ai privit cu subtilizată milă chipurile rătăcite ale unei familii care vede că nunta e un eșec.
Te-ai întrebat când vor pricepe acești oameni că competiția banului îi face meschini și urâţi, tare urâţi?!
Și îți dai seama de o mare realitate: între niște oameni preocupați numai de bani și înavuțire (pe orice căi), nu întâmplător tu, care scrii și trăiești prin artă, ești un intrus, un om de neprețuit, un nenorocit.
Dar ai simțit că ai un avantaj în fața acestor oameni care dau spectacole triste: tu trăiești numai în lumină în timp ce ei ies rareori din întuneric.
Vei încerca să nu te mai duci niciodată la nunți.
Este un loc unde te simți rău, mai ales când afacerile nu le merg celor în cauză și seamănă totul cu o înmormântare.
Ai stat toată noaptea cu Costică Șofron (soțul Gretei) și ați reinventat râsul sănătos, detașarea de tristețea celorlalți.
La această nuntă n-ai văzut nici măcar oameni beți.
Te-ai dus numai pentru a nu ți se reproșa că nici la nunțile rudelor nu te duci.
Nu ți-a fost deloc somn.
Noaptea era prea urâtă ca să-ți fie și somn.
România e bogată. Are proști pe toate drumurile.
În „Îndrumătorul cultural“ nr. 6 ți se publica încă un poem: „Dacă s-ar putea“.
Iar în „Amfiteatru“[2], Constanța Buzea îți răspundea astfel la o scrisoare de prin februarie:
„Oare să fie adevărat că cele mai frumoase poezii se scriu când nu cântă nicio pasăre? Să presupunem deci că Mâşkin, Vizuinile oraşului, Pământul, Vânzătoare de lux, Viaţa poetului au fost scrise într-o grădină fără păsări?“
Mulțumesc, Constanța Buzea! Întotdeauna ați fost tare generoasă!
La „Debuturi posibile“, Constanța scria despre „Matei Vișniec – sau despre curajul de a nu fi cuminte“.
Are dreptate să vorbească despre Matei.
Pentru că Matei e un poet foarte bun, un poet care vine.
E născut în 1957.
Și scrie interesant, ironic, cuceritor.
[1] Serial de televiziune lansat în 1977.
[2] „Amfiteatru“ nr. 6 (162) din 1 iunie 1979.
