Minute în șir asculți ploaia, o privești.
Este ora de purificare.
Epifania.
Picăturile acelea trec prin tine. Trec prin tine ca printr-un cer.
Ora de purificare.
Copacii mustesc, sunt un fel de copii care se trezesc, cu privirile umezite.
Într-o vară de demult ai stat sub un tei cu tata. Ploua cu găleata. El avea o pelerină cauciucată, cu o glugă mare. Te băgasei între pelerină și tata.
Simți și acum mirosul pelerinei, apa care ți se scurgea pe obraji, liniștea tatei.
Poate că, stând sub un tei, cu tata, demult, pe o ploaie dumnezeiască, ai avut revelația poeziei din tine, nebunia naturii care aleargă prin tine. Începi prin a fi uimit. Și când se face rană scrii.
Este unica definiție a poeziei.
Și poate chiar a ploii.
Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1977 – 1982“
Borca, 27 iulie 1980
