– Știu ce am simțit când am ajuns eu însumi în casa lui de la Sabasa… Totul părea ca într-o vrajă, de parcă pășeai într-un decor special construit pentru…
– Pentru el. pentru ca Aurel să poată dăinui acolo…
– Exact. Mi-am dat seama că pe Aurel Dumitrașcu nu-l poți înțelege decât ducându-te la Sabasa. Desigur, îl poți citi la București sau în orice altă parte, dar de înțeles cu adevărat nu o să-l înțelegi decât mergând la Sabasa, văzând unde și cum a trăit. Odată ce ajungi în casa lui din Sabasa, practic tot ce știai despre Aurel se dărâmă și ești obligat să reconstruiești totul.
– Așa îl putem înțelege cel mai bine, mergând la el acasă, în orizontul lui. Fiindcă acolo era oaza lui de liniște. Casa părintească, dealul pe care tot obișnuia să se plimbe, curtea lui…
– Și munții lui, și biserica…
– Apropos de asta, el chiar glumea uneori spunând că se află în mijlocul a două biserici. Fiindcă tot universul pe care și-l ridicase era exact între cele două biserici ale satului.
– Bănuiesc că pentru tot acest univers pe care și-l construise la Sabasa avea ideea aceasta de a se tot reîntoarce în satul lui. Fiindcă, să fim serioși, Aurel Dumitrașcu era deja un nume în cultura românească, avea două volume de poeme publicate, volume extrem de bine primite de critica literară, deci ar fi putut locui foarte bine la București sau în orice alt oraș important al țării. Însă el a refuzat toate aceste lucruri, se întorcea mereu în satul lui…
– Da. Fiindcă simțea mereu acea chemare în oaza lui de liniște. Nu ar fi putut trăi fără casa părintească, fără camera lui, fără dealul din spatele casei, pe care obișnuia să meargă deseori și unde rămânea ore în șir într-o stare de reverie… Țin minte că și în ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o își exprimase dorința de a se întoarce la Sabasa măcar două săptămâni, dorea să scrie acolo o nouă carte… Din păcate boala aceasta cumplită l-a răpus și n-a mai apucat să-și ducă la îndeplinire visul…
– Este clar că n-ar fi avut nicio șansă să reconstruiască tot acel univers în altă parte, în alt oraș… Însă tu, voi, cei care l-ați vizitat, ce simțeați după ce părăseați casa lui, lumea lui?
– Vezi tu… eu veneam cu autobuzul până la Borca, până în comună, fiindcă erau 8 kilometri de la casa părinților mei și până în comuna Borca. De acolo, de unde coboram, mai aveam apoi de mers până la Aurel încă vreo doi kilometri și jumătate, cam așa. Ei bine, acești doi kilometri și jumătate preferam să îi fac mereu pe jos, atât la dus cât și la înapoiere, fiindcă erau ca un moment de meditație, de aducere aminte, de rememorare a tot ce trăisem până atunci și a tot ce urma să-i mai spun atunci când ajungeam la el.
Țin minte că, după prima vizită pe care i-o făcusem, întorcându-mă spre autobuz pe jos, împreună cu prietena și colega mea, Ileana Budăi – despre care el tot amintește în scrisori, Ileana tot îmi povestea, entuziasmată de ceea ce văzuse și simțise acolo, la el, iar eu nu auzeam mai nimic din ceea ce îmi spunea fiindcă sufletul îmi era încă acolo, în camera lui. Am fost foarte emoționată atunci… Și nici nu aveai cum să nu rămâi emoționat dacă te duceai acolo și-l vedeai…
– Bănuiesc că știa extrem de bine cum să-și desfășoare vraja pentru ca, și data viitoare, să reveniți.
– Probabil.
– Ați reușit vreodată tu sau prietena ta, Ileana, să scăpați de această vrajă? Să vă dezvrăjiți? Fiindcă, uite, au trecut 31 de ani de când a plecat și voi, cei care l-ați cunoscut personal, păreți încă a fi sub vraja lui, sub influența lui…
– Nu ai cum să ieși din magia asta…
– De ce? Nu puteai ajunge acasă și să spui: de astăzi nu mai merg acolo, de astăzi Aurel Dumitrașcu nu mă mai interesează?
– Nu. În niciun caz! Însuși faptul că acum purtăm această discuție, că am acceptat să te văd și să discutăm, după atâţia ani în care l-am păstrat pe Aurel, dovedește că nu ai cum să scapi din lumea lui. Gândeşte-te că, practic, prin toate aceste amintiri pe care le depănăm acum, eu, într-un fel, încerc să reiau legătura cu el…
– Sau el încearcă să reia legătura cu noi…
– Sau așa. Poate mai curând așa…
– Eu așa cred… Că Aurel face jocurile. Noi doar participăm sau nu.
– Așa este. Noi suntem doar prezenți.
– Cum scria cândva într-o scrisoare către Dana Pîntea: „eu nu m-am despărțit de nimeni, eu nu am plecat.“
– Avea dreptate… Doar noi am plecat de lângă el. El a rămas mereu.
– Spune-mi, vă plimbați împreună?
– Sigur că da. Mergeam pe dealuri de multe ori, mă accepta lângă el în locurile unde obișnuia să se refugieze. Era o priveliște fascinantă. Am mers cândva și împreună cu Ileana și cu Radu Florescu într-o drumeție. Țin minte că, atunci când am obosit, ne-am așezat cu toții pe iarbă, iar Aurel începuse să ne recite poezii și să facă tot soiul de glume ca să mai uităm oboseala… Țin minte întâmplarea aceasta fiindcă atunci, în acea zi, am înțeles că peisajul era cu totul altul dacă Aurel era în jur.
– Schimba totul…
– Dacă treceam singură prin acele locuri, chiar dacă eu iubesc enorm natura, nu m-ar fi impresionat nimic. Sunt convinsă de asta.
– Spune-mi, Aurel scrie de multe ori asta în scrisori și în jurnal, zice mereu că, indiferent de câte persoane îl înconjurau sau cu câte persoane, mii de persoane, coresponda, el era totuși un om singur. Și îi plăcea să fie singur.  Poate de aceea și pleca de atâtea ori pe dealuri, prin păduri… Și atunci, cum îți explici tu, care i-ai fost atât de apropiată, că un om atât de iubit, atât de prețuit de toți, își dorea să rămână singur? Cum îți explici că, în singurătatea lui, nu accepta decât două-trei persoane? Fiindcă erai tu, mama lui – pe care o diviniza, cum spune în toate textele lui, și poate și Ionel, fratele lui. Erați singurii pe care îi accepta în singurătatea lui. Te întreb: de ce un om atât de iubit și de popular preferă totuși să fie singur?
– Era modul lui de a-și încărca bateriile, ca să spun așa. Fiindcă, pentru el, drumețiile pe dealuri sau prin păduri, sau retragerea în camera sa nu erau decât un soi de dialog pe care era obligatoriu să-l poarte cât mai des cu sufletul lui. Altfel n-ar fi rezistat.
– Mulți mi-au spus că numai natura și acei doi-trei oameni pe care-i accepta mereu în jurul lui erau singurele motive care-l făceau să scrie mai departe.
– Probabil că da.
– Și atunci, spune-mi – fiindcă sunt convins că la un moment dat povestea voastră de iubire a ieșit la suprafață, s-a aflat de ea și în școală, și în sat, și printre ceilalți prieteni ai lui – nu ai simțit niciodată un soi de invidie din partea celorlalți?
– Vezi tu, de-a lungul anilor, când ceilalți au început să mă numească „muza poetului“ sau „marea iubire a poetului“, am trecut prin tot soiul de episoade. Desigur că am simțit invidie, am simțit gelozie, am simțit răutate… Au fost destui care au spus că, de fapt, nu meritam să fiu „muza poetului“ în special fiindcă eram un om simplu, un om obișnuit, care nu excela nici la învățătură, nici în avere…
– Aurel și răspunde uneori tuturor acestor atacuri, spune clar că el nu avea neapărat nevoie de o iubită cu nu știu câte diplome de facultate sau cu nu știu ce avere. Spune că își dorea de la omul iubit doar puritate. Se pare că această puritate doar la tine a găsit-o. Fiindcă, apoi, de ce să nu spunem, a mai cunoscut femei care aveau și studii, și averi, dar cu care nu s-a mai putut simți cum s-a simțit lângă tine. Tu cum ai simțit atitudinea asta împotriva ta, atitudine care, din câte văd, mai persistă la unii?
– Da… Unii încă au rămas pe poziții, nu s-au vindecat… (Râde).
– Și atunci, nu simțeai că prin atitudinea asta a unora împotriva ta, doreau să lovească de fapt în Aurel? Nu crezi că acesta era cel mai simplu mod de a lovi în el, în verticalitatea lui? Lovindu-i pe cei pe care îi iubea cel mai mult…
– Ba da, fără îndoială. Fiindcă, în definitiv, eu pe atunci eram doar o copilă, nu prezentam niciun pericol pentru nimeni. Însă el, și am înțeles asta mai ales acum, când i-am recitit scrisorile, jurnalul și poemele, era un geniu. Chiar era genial. Iar genialitatea aceasta o doreau distrusă.
– De ce?
– De ce? Simplu: fiindcă cei care-l înconjurau nu puteau fi la înălțimea lui niciodată. Erau căldicei. Iar Aurel nu-i accepta niciodată pe cei căldicei.
– Ca-n Biblie: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te scuip din gura Mea.“[1]
– Exact. Așa era Aurel.

 

[1] Apocalipsa 3, 15-16.

 

Va urma

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.