– Spunea cineva că „Aurel nu era făcut să fie omul unei singure femei“. Crezi că avea dreptate?
– Cred că da. Într-adevăr, nu era făcut să fie omul unei singure femei. Nu era făcut, de pildă, pentru căsătorie. Uite, eu cu el nu am discutat niciodată de căsătorie. Și asta fiindcă, pentru el, căsătoria era o închisoare. E adevărat, făcută din dragoste, din fericire, dar tot o închisoare rămânea. În timp ce el avea nevoie să fie liber. Să fie mereu un om liber. Îmi amintesc că era mereu îndrăgostit de cam toate poetesele. Nutrea pentru ele o dragoste foarte frumoasă, o dragoste abstractă, și atunci am înțeles că nu pot, nu am dreptul să-l limitez, să-l am doar pentru mine. Simțeam că era în stare să țină în același moment la mai multe persoane, în moduri diferite, pentru că așa era el construit, un om care reușea să se dăruiască tuturor.
– Dana, practic ai stat alături de el în ultimi săi ani. Ai fost lângă el până în ultima clipă. De aceea te întreb, crezi că au fost și oameni care l-au dezamăgit?
– Sigur că da! Foarte mulți!
– Au fost și prieteni care l-au dezamăgit?
– Mai ales prieteni. Fiindcă el era un om intransigent cu absolut oricine. Nu accepta ca nimeni din cei din jurul lui să greșească cu absolut nimic. Asta fiindcă el era de o imensă curățenie sufletească. Țin minte că erau perioade în care, vrând-nevrând, prietenii lui mai călcau pe lângă, iar Aurel pur și simplu nu reușea să accepte ca un om la care ține să facă așa ceva. Nu se putea împăca deloc cu o astfel de idee. Nu accepta să-i greșești nici măcar cu cel mai mărunt lucru…
– Da, dar așa era și cu el însuși…
– Absolut. Întâi de toate aplica regulile astea la el și abia apoi la ceilalți, la prieteni și la alte cunoștințe.
– Atunci cum îți explici faptul că prieteni care i-au fost alături zeci de ani l-au dezamăgit? Că l-au dezamăgit tocmai oamenii care îl știau cel mai bine și care ar fi trebuit să fie primii care să-l sprijine?
– Răspunsul este simplu: în cele din urmă, oamenii își dau arama pe față, cum se spune. La început, stătea Aurel și le explica de ce anume nu trebuie să facă anumite lucruri. Apoi însă, văzându-i cum se comportă, el s-a retras iar ei au făcut ce au vrut.
– Într-una din scrisorile lui către tine, scrisoare postată de noi pe site, Aurel îți scria: „Un ținut de taină să fie mereu cu noi!“ V-ați bucurat până la urmă de un astfel de „ținut de taină“? L-ați găsit?
– Ținutul ăsta de taină a fost pentru noi Borca. Fiindcă doar acolo își găsea liniștea, doar acolo reușea să aibă momentele în care să se reculeagă. Doar acolo era fericit. Mai ales că putea să stea cu mama lui, pe care o iubea enorm. Nu ajungeam acolo prea des, erau momente sporadice, dar care îi dădeau forța să meargă înainte.
– Cum îți explici că a avut mereu ideea asta fixă de a reveni în satul lui? La cum era el, putea să ajungă o mare personalitate dacă ar fi rămas în București sau în oricare alt mare oraș… Cu toate astea, el a preferat să rămână în satul lui…
– Bine, cum probabil știi, spre sfârşitul vieții trăia și lucra în Piatra Neamț… Dar, chiar și așa, avea mare nevoie de întoarcere la rădăcini. De aceea tot revenea în Sabasa, acolo își încărca bateriile pentru a reuși să meargă înainte. Altfel nu ar fi rezistat.
– Crezi că ar fi fost genul de om care ar fi plecat din țară definitiv, după Revoluție?
– Da. Absolut.
– De ce crezi că ar fi făcut-o? Fiindcă ar fi fost dezamăgit de ceea ce se petrecea în țară? Din cauze financiare nu prea cred că ar fi plecat…
– Nu. Dacă mă întrebi pe mine, sunt convinsă că ar fi plecat fiindcă ar fi crezut că afară este mai liber decât în țară. Era mai multă libertate, mai ales libertate a cuvântului. Fusese în Belgia câteva săptămâni, văzuse cum este în Occident… Era un om extrem de liber și i-a plăcut mult libertatea, modul de a trăi al oamenilor de acolo. Un mod total diferit față de sărăcia și de restricţiile care erau în acei ani în România…
– Deci nu pentru bani…
– Nu-l interesau banii pe el. Îl interesa doar libertatea.
– Și, cu toate astea, nu a rămas în Belgia, nu a rămas în Occident, deși ar fi putut…
– Da, a stat vreo două-trei săptămâni și s-a întors. Dar, să știi, când a revenit, a avut mereu gândul ăsta de a pleca definitiv. Din păcate, apoi nu a mai avut timp să plece fiindcă s-a îmbolnăvit și totul s-a sfârşit… Însă sunt sigură că ar fi plecat, dacă ar mai fi putut.
– Mulți au spus că boala i-a fost declanșată și din cauza firii lui autoritare, intransigente, care punea totul la inimă… Că dacă nu l-ar fi măcinat atât de tare orice supărare, orice dezamăgire, poate ar mai fi trăit și astăzi…
– Așa este. Este foarte adevărat. Era un om care punea la suflet absolut tot. Nu numai dezamăgirile de care avea parte de la cei din jur, ci și orice nedreptate, orice problemă de care auzea că se ivea în țară. Totul îl durea. Pe de altă parte, dacă ar fi fost un caracter mai nepăsător, mai liniștit, nu cred că ar fi avut atâta farmec și nu ar fi ajuns ceea ce a ajuns… Este greu de discutat problema asta…
– Crezi că dacă era mai calm, mai puțin intransigent, nu ar mai fi scris așa cum a scris și nu ar fi rămas atâţia ani în memoria celor ce l-au cunoscut?
– Cred că nu.
– Deci dacă era mai maleabil nu crezi că am mai fi vorbit acum, după 31 de ani, despre Aurel Dumitrașcu?
– Cred că nu! Nu uita că vorbim de un Scorpion. Nu era simplu să stai lângă el…
– Iar tu ești Gemeni, din câte știu…
– Exact. Și se vede că ne-am întâlnit foarte bine, eu cu Aurel. Fiindcă eram două caractere complementare…
– Așadar crezi că firea lui intransigentă, de Scorpion, l-a băgat în spital? Crezi că bolile i s-au declanșat și din cauza asta?
– Măi, să știi că el avea mai tot timpul o stare de slăbiciune, iar medicii nu reușeau să înțeleagă ce anume are. La un moment dat a avut și o hemoragie digestivă din cauza căreia a ajuns din nou la spital… Iar în spital a tot fost internat, fiindcă era foarte slab, mânca și destul de dezordonat și rar din cauza faptului că, în perioada respectivă, în toată țara erau probleme cu mâncarea… Norocul lui a fost că mama lui, tanti Maria, împreună cu John[1] îi trimiteau cele necesare de câte ori puteau. Așa că, dacă mă întrebi pe mine, eu cred că el avusese o boală de fond care s-a agravat în timp, și din cauza firii lui impulsive. Plus că, sunt convinsă, medicii nu l-au lăsat să afle de ce anume suferă. Fiindcă diagnosticul de leucemie a fost dat abia în ultimele lui zile, când a ajuns la spitalul Fundeni…
Însă, Aurel, în primăvara lui 1989, mai ajunsese la spitalul Fundeni și, zic eu, fiind ditamai spitalul, nu cred că nu au știut încă de atunci, după ce i-au făcut analizele, că suferă de leucemie. Nu cred că era atât de complicat pentru medici să afle asta încă de atunci. Iar Aurel îmi povestea de multe ori că îi dispăreau analizele din spital, că nu i le mai găseau. Sau că veneau asistentele medicale sau anumiți medici ce-l sfătuiau să nu asculte anumite sfaturi medicale ce i se dau.
– Sau să nu ia anumite medicamente…
– Da. De aceea cred că leucemia asta îi fusese descoperită mai de mult. Și mi s-a părut ciudat că medicii din Fundeni nu au aflat asta încă de la internarea din aprilie.
– Ai văzut probabil că, pe site, am început publicarea unui serial despre „Aurel Dumitrașcu sub supravegherea Securității“. Vom publica acolo și un episod despre ce s-a petrecut la Fundeni. Fiindcă sunt mulți care spun că, la Fundeni, „a fost ajutat de cei de sus să dispară“. Crezi asta?
– Nu știu. Cred mai curând că „a fost ajutat“ să nu înțeleagă ce anume are, de ce suferă. Plus că, a doua oară când l-au internat la Fundeni, s-a vorbit că ar fi existat un soi de terapie pentru leucemie, un tratament pe care trebuia să-l urmeze. Însă era mult prea slăbit să mai reziste la așa ceva, era deja în faza terminală când am ajuns să-l internăm, și atunci medicii au renunțat.
– Spuneai că era Scorpion și știu foarte bine ce atitudine au Scorpionii față de tot ce înseamnă boală și spital. Aurel cum se raporta la lucrurile astea?
– Era un ipohondru. Absolut. Citea tot timpul despre boli și medicamente, făcea continuu o analiză a stărilor pe care le avea… Fiindcă avea multe momente în care se simțea foarte rău și asta îl punea pe gânduri.
– Crezi că a bănuit vreodată că o să moară?
– Tot timpul. El tot timpul a avut obsesia morții. Încă de când l-am cunoscut, în acea seară când m-am dus la Doina, el mi-a spus: „Eu o să mor tânăr!“ Tot timpul a avut ideea asta, că va sfârşi de tânăr.
– Știu că ai stat alături de el, când s-a internat la Fundeni…
– Am fost doar a doua oară. Prima dată, în primăvara lui 1990, a fost singur când s-a internat. Știu că parcă l-a ajutat puțin Uniunea Scriitorilor. Dar a doua oară am fost cu el. S-a internat inițial la spitalul din Piatra, a stat acolo timp de câteva zile, medicii nu au reușit să înțeleagă ce are și atunci l-au trimis la București.
– Deja se simțea foarte rău…
– Da. Încă de când se internase la Piatra starea lui de sănătate era din ce în ce mai rea.
– Și atunci ai plecat cu el la București, la Fundeni…
– Da. Am fost noi trei, John, Aurel și cu mine. Odată ajunși, John ne-a lăsat la spital și el a trebuit ca a doua zi să se întoarcă la Borca. Însă după câteva zile a trebuit să vină din nou…
– Fiindcă Aurel se stinsese…
– Da…
– Cât a stat internat la Fundeni, a doua oară, au fost prieteni care l-au vizitat?
– Au fost mulți prieteni din București. Dar dacă m-ai pune acum să-ți dau câteva nume nu aș putea, nu-i mai țin minte. Dar au fost mulți prieteni din București care auziseră că Aurel e internat.
– De ce te întreb asta: există o versiune care spune că, în timp ce a fost a doua oară internat la spital, ar fi scris un testament în care specifică foarte clar cine și cum să se ocupe de cele rămase după moartea lui. Tu, care ai fost atunci tot timpul lângă el, știi de așa ceva?
– Eu nu știu să fi existat vreodată un testament scris. Și nu numai că nu știu să fi existat, dar nici nu cred că ar fi făcut asta. Dacă a fost o fi fost doar ceva verbal, spus cuiva din jurul lui. Dar altceva nu cred. Dacă ar fi scris un testament atunci, cum eu eram mereu lângă el, cred că acel testament ar fi fost înmânat fratelui său sau mie.
– În acele zile el mai avea puterea să scrie?
– Nu. În ultimele zile nu a mai scris.
– Ai spus că există un ultim jurnal al lui din acele zile…
– Da. Însă, cum el nu mai avea posibilitatea de a scrie, fiindcă era foarte slăbit și obosit, scriam eu ceea ce vorbeam, ceea ce se petrecea cu el.
– Era conștient?
– Absolut. A fost conștient până sâmbătă seară.
– Spuneai că el știa că va muri de tânăr, că era conștient că va pleca. Dar voi v-ați așteptat la plecarea asta bruscă, subită?
– Sincer, eu până în ultimul moment, până când am văzut că începe să aibă anumite gesturi, nu am crezut că va muri. Am crezut mereu că va scăpa, că va ieși cu bine și din lupta asta cu boala, cu moartea. Fiindcă, după cum ți-am mai spus, el mai fusese internat și în alte dăți și totuși ieșise biruitor. Așa că am crezut mereu că se va salva.
– Și apoi a urmat sfârşitul…
– Da… Vreau să-ți spun că în clipele acelea era atât de slăbit, atât de fără nicio forță, încât cred că a existat un moment în care și-a dat seama că acolo se oprește totul. Iar eu, dându-mi seama că el a înțeles, am rămas fără cuvinte. El a început să plângă și atunci cred că a înțeles că va pleca, că de data asta nu va mai reuși.
– O ultimă întrebare vreau să-ți pun însă: după plecarea lui dintre noi, iată, au trecut 31 de ani de atunci, crezi că am reușit să-i onorăm personalitatea sau crezi că l-am dezamăgit?
– Nu cred c-am reușit așa cum ar fi trebuit. Știu, înțeleg că el era un tip incomod pentru foarte multă lume, dar cred că niciunul din noi nu a făcut cât a putut, cât a trebuit, pentru a-l omagia așa cum se cuvenea.
– Din păcate…
– Da. Din păcate…
– Mulțumesc mult, Dana, pentru această convorbire. Cum ai vrea să încheiem? Ce ai vrea să le spui cititorilor lui Aurel, celor care l-au iubit și-l iubesc?
– Vreau doar ca toți să știe că, într-o perioadă precum cea pe care tocmai o traversăm, descoperirea unui caracter atât de complex și de complicat nu poate fi decât o bucurie. Așa că îi rog pe toți cei care ne vor citi să reușească să descopere frumusețea caracterului lui Aurel Dumitrașcu.
– Te îmbrățișăm, Dana. Mulțumim pentru tot!
– Eu vă mulțumesc.

 

[1] Ionel Dumitrașcu, fratele poetului.

Leave a Reply

Your email address will not be published.