MUȘCĂTURA DE ȘARPE – Aurel Dumitrașcu în amintirile lui Adrian Alui Gheorghe

Un ins „judecător nemilos gata să te  pună în dificultate, doar ca să apară să pară el mai moral, mai talentat, mai în față cu un pas“, un tânăr ce „inventa continuu munți, ca să urce“, căruia îi plăcea să provoace oamenii și „să îi vadă chinuindu‑se în fața întrebărilor fără răspuns“ „problematizând și cea mai banală chestiune cotidiană“ și toate astea în timp ce „trăia la Borca, departe de grijile traiului zilnic și silnic, de unde emitea judecăți, poezii, de unde voiaja prin lume.“
Acesta este portretul șocant pe care i-l face poetului Aurel Dumitrașcu nimeni altul decât Adrian Alui Gheorghe, ce se considera „marele său prieten“, în volumul „Mușcătura de măr – Un dialog monografic“ semnat de Adrian și Vlad Alui Gheorghe.
Masivul volum (peste 400 de pagini de amintiri care mai de care mai fanteziste și mai cosmetizate) a apărut recent la „Școala Ardeleană“, editura clanului Vasile Dîncu (controversatul ministru și senator PSD, omul de încredere al lui Adrian Năstase).
Proiectul editorial, aparent inedit, ce oferă un dialog realizat timp de un an, în care fiul – Vlad Alui Gheorghe – își descoase tatăl – Adrian Alui Gheorghe (poet, jurnalist fost director al bibliotecii „G.T. Kirileanu“, fost consilier local PNL, fost deputat, fost „om bun la toate“ al primarului penal Gheorghe Ștefan, zis „Pinalti“, fost editor al arhivei Aurel Dumitrașcu, etc. etc.), ne amintește, păstrând proporțiile, de un alt cuplu celebru – Andrei și Adrian Păunescu – ce apelaseră la aceeași găselniță editorială în momentul în care „Bardului de la Bârca“ i se închideau în nas, rând pe rând, toate ușile redacțiilor și televiziunilor.
Remarcând, desigur, atât faptul că autorii nu au uitat să-i mulțumească „scriitorului și ierarhului“ Calinic Argeșeanul (nimeni altul decât celebrul nume conspirativ „Zamfir“^[1], unul din turnătorii la Securitate ai marelui duhovnic Arsenie Papacioc), care „i-a cercetat în toată vremea dialogului“ cât și omagiul adus multilateralului Adrian Alui Gheorghe de poeta și activista civică Ana Blandiana (autoarea celebrelor versuri „În noaptea asta udă ca o ploaie / Am scris întâiul cântec comunist. / De zece zile toamna se jelește / Și totuși pe șantier nu-i nimeni trist…“^[2]) revenim la „Mușcătură…“ pentru a afla cum și cât de anticomunist a fost Adrian Alui Gheorghe (fiu de Președinte C.A.P. care, după orele de muncă, „trecea să semneze condica pe la cârciumă“^[3]) – „Comunismul a fost o revanșă a mediocrității și a prostiei împotriva lumii normale, aflate în plin proces de evoluție. Cum să trăiești «copilăria copilului universal» când părinții tăi erau hăituiți de activistul de partid, de securistul infiltrat în comunitate, de trogloditul ajuns într‑o înaltă funcție de partid?“^[4], cum era dacă ar fi fost femeie și s-ar fi numit Natalia („Dacă aș fi fost femeie, numele meu ar fi fost Natalia. Chiar am făcut niște exerciții, în acest sens, să văd cum mi‑ar fi stat femeie și să mă numesc Natalia…!“^[5]), cum comuniștii i-au modificat, „în spiritul epocii“, poemul din „Cutezătorii“, cum, în decembrie 1989, a aderat, „împreună cu Aurel Dumitrașcu, la unul dintre protestele publice ale intelectualilor români împotriva comunismului și a lui Ceaușescu“^[6], cum i-a dispărut dosarul de disident de la Securitate, („Eu am cerut, între timp, dosarul meu de la CNSAS, dar și pe cel al lui Aurel Dumitrașcu; mi s‑a răspuns, după repetate solicitări, că dosarele noastre au dispărut de la Piatra Neamț, că nu se regăsesc în arhivele centrale. Altcineva însă, pe vremea când eram, vremelnic, în Parlament, mi‑a șoptit că dacă vreunul dintre cei care ne‑au monitorizat și turnat mai este încă activ, atunci dosarul nu este făcut public, ca să nu fie deconspirat individul care ne‑a urmărit“^[7]), cum făcea, cu umor, „foamea cea mai neagră“^[8], etc., etc., etc.
Pe de altă parte volumul mustește și de relatarea unor întâmplări neverosimile, în stilul celor cu care Adrian Alui Gheorghe ne-a obișnuit deja în celebrele sale „prelucrări de text“.
Aflăm de pildă că, „în 1989, în noiembrie, după ce la Europa liberă, a fost citită «Scrisoarea celor optsprezece», Aurel Dumitrașcu și cu mine (Adrian Alui Gheorghe, n.n.) am sunat‑o imediat pe Magdalena Ghica, de la un telefon public din Piatra Neamț, rugând‑o să ne înscrie și pe noi. De parcă eram pe lista de așteptare pentru butelii sau televizoare color…! Magdalena Ghica a fost rezervată, abia acum îmi dau seama că era suspicioasă în privința a doi indivizi pe care îi cunoștea foarte puțin.“^[9]).
Nu-l contrazicem pe autor, dar Magdalena Ghica (poeta Magda Cârneci) o fi fost rezervată și suspicioasă poate doar în ceea ce privește implicarea lui Adrian Alui Gheorghe (pe atunci celebru redactor la ziarul „Ceahlăul“ – organ al Comitetului Județean Neamț al P.C.R.) într-o asemenea acțiune anticomunistă.
Fiindcă, în ceea ce-l privește pe Aurel Dumitrașcu, aceasta îl cunoștea chiar foarte bine, corespondând și întâlnindu-se cu el încă din 1986 și știind clar care îi sunt opiniile politice. Citiți scrisorile Aurel Dumitrașcu – Magda Cârneci, domnule Alui Gheorghe, le-am publicat pe acest site.
Ne-am fi așteptat, desigur, ca în stufosul volum publicat să găsim și detalii despre lucrurile cu adevărat importante, să aflăm cum s-a făcut, de pildă, trecerea de la poemul „modificat“ din „Cutezătorii“ (publicat pe când Adrian Alui Gheorghe era doar în clasa a VII-a), la odele publicate în cinstea „Conducătorului“ și „Partidului“ atunci când scribul din Grumăzești ajunsese jurnalist și redactor în toată regula, sau măcar să ne povestească  cum „curta vinul de șaișpe carate“ și cum, pe la vreo 30 de ani, „a băut o iubită de paișpe ani în care dumnezeu a îmbătrânit“, așa cum scria, cândva, unui alt „frate“ al său^[10].
N-a fost să fie…
Redăm totuși savuroasa povestioară în care Adrian Alui Gheorghe ne dezvăluie cea mai mare frică a sa… frica de șoareci: „Îmi amintesc că, în garsoniera mea, pe vremuri, a apărut un șoarece. L‑am descoperit pe rafturile de cărți, din bibliotecă. M‑am urcat pe birou și nu am coborât de acolo până nu a apărut Aurel Dumitrașcu, care a reușit să prindă… elefantul! Evident că nu l‑a omorât, ci i‑a dat drumul pe scările blocului.“^[11]
Deși, în încheiere, nu putem să nu ne întrebăm cum un om care se teme de un șoarece nu s-a temut să „adere la protestele publice împotriva comunismului“?!

^[1] Vezi https://jurnaluldearges.ro/strict-secret-raportul-sri-despre-distrugerea-dosarului-de-informator-al-lui-calinic-la-revolutie-9005/
^[2] „Ploaia“, în revista „Tribuna“ nr. 24 din 13 iunie 1959, pg. 9.
^[3] Pg. 30.
^[4] Pg. 18.
^[5] Pg. 25
^[6] Pg. 127 – 128.
^[7] Pg. 100 – 101.
^[8] Pg. 311.
^[9] Pg. 97.
^[10] Scrisoare inedită semnată de Adrian Alui Gheorghe și aflată în arhiva Aurel Dumitrașcu. Datată „14 februarie, orele 23“
^[11] Pg. 50.