– Dragă Dana, întâi de toate, mulțumesc mult pentru că ai acceptat să facem acest interviu. Trebuie să spunem cititorilor că ești omul care a stat alături de Aurel în ultimii lui ani și în ultimele lui clipe de viață. Și să mai spunem că acest interviu este realizat cam ciudat: tu te afli de ani de zile în Italia, iar eu sunt ascuns, tot de ceva timp, într-un sat din nordul Moldovei. Date fiind aceste împrejurări, hai să pornim și să vedem ce o să iasă din povestea noastră despre Aurel Dumitrașcu.
– Poți începe înregistrarea…
– Perfect. Uite cum aș începe… Într-unul din mailurile trimise către mine ai scris ceva superb referitor la povestea voastră, a ta și a lui Aurel. O să încep cu asta fiindcă merită să fie știut de cititori. Spui tu: „Aveam timp și ne trăiam fericirea!“
– Exact…
– Mi-ai scris că v-ați întâlnit pentru prima dată pe 8 martie 1987…
– Asta nu pot să spun foarte exact. Nu-mi mai amintesc. Dar acum, dacă stau să mă gândesc, cred că nu a fost atunci, cred că a fost ceva mai târziu. O voi întreba pe Doina Iordăchescu, fiindcă la ea ne-am cunoscut. Poate știe mai bine când s-a întâmplat asta. Oricum, nu cred că a fost 1987.
– Important este însă ce ai scris tu despre asta, repet: „Aveam timp și ne trăiam fericirea!“ Aurel avea în vremea aceea, prin 1987 – 1988, cam 32-33 de ani.
– Da, iar eu eram mult mai tânără, aveam vreo 21-22 de ani. Asta prin 1988. Fiindcă el era cu 12 ani mai mare decât mine. De cunoscut, cred că ne-am cunoscut spre sfârşitul anului 1988 – fiindcă am găsit o scrisoare din ianuarie 1989, ceea ce dovedește că ne cunoscusem deja.
Și, într-adevăr, „aveam timp și ne trăiam fericirea!“ Cum să nu avem timp dacă eram tineri și aveam toată viața înaintea noastră?
– Știai cine este? În 1988, Aurel avea deja două volume publicate și o faimă destul de mare, cel puțin în zonă…
– Îl cunoșteam doar din auzite, datorită Doinei, care a fost profesoara mea de limbă engleză și cu care mai țineam legătura. De la ea aflasem de Aurel, aflasem de Adrian… Oricum, orașul era mic, iar scriitori nu erau decât câţiva, era o mână de scriitori, absolut imposibil să nu afli de ei.
– Te referi la orașul Piatra Neamț…
– Da, la Piatra…
– Deci nu știai foarte multe despre Aurel atunci când v-ați cunoscut… Îi citiseși volumele de versuri?
– Nu, nu citisem nimic din ceea ce scria. Dar auzisem mai mereu vorbindu-se despre caracterul lui. Fiindcă avea o personalitate foarte puternică, ce imediat se făcea remarcată oriunde apărea. Iar Doina, care era prietenă bună cu grupul lor, mi-a vorbit despre el. Și, odată, din întâmplare, trecând pe la ea, l-am întâlnit chiar pe el. Venise cu Adrian să o viziteze. Așa a început totul…
– Cum ți s-a părut prima dată când l-ai văzut?
– Era un om extrem de vesel, mereu spunea fel și fel de glume… Și încă ceva: avea un fel unic prin care reușea mereu să te scoată pe tine în evidență. Dar, dincolo de veselia asta continuă a lui, am simțit și un fond extrem de melancolic, o tristețe ancestrală ce-l învăluia și pe care am remarcat-o până în ultima clipă a vieții sale.
– El chiar spune undeva, în corespondența sau în jurnalul său, că melancolia aceasta este obligatorie celor ce trăiesc în nordul Moldovei…
– Așa este. Ca să nu mai discutăm faptul că a trăit aproape toată viața în Sabasa, în Borca, un spațiu mult prea mic pentru el… Se certa cu toți de acolo, nu era deloc de acord cu ceea ce se întâmpla în jurul lui, dar tot acolo revenea, acolo își avea rădăcinile. Avea mereu nevoie de Borca!
– Spune-mi, în mail mi-ai scris așa: „Aurel era în vizită la Doina împreună cu Adrian şi eu am trecut pe la ea cum făceam de multe ori. A fost dragoste la prima vedere. Am început să ne întâlnim acasă la Aurel sau în garsoniera lui Adrian în timp ce Aurel şi Adrian jucau şah.“ Înțeleg așadar că v-ați mutat împreună, la Sabasa?
– Da, stăteam împreună. Dar nu în Sabasa, ci la Piatra Neamț. Aurel avea acolo o garsonieră și, la începutul relației noastre, fiindcă lucram amândoi, ne vedeam aproape zilnic, la ora 21, când treceam pe la el și stăteam de vorbă. Apoi ne-am mutat împreună.
– Despre ce anume vorbeați?
– Îmi povestea despre absolut orice. Despre cărți, despre cultură, despre artă, despre film, despre muzică… Era ceva extraordinar, îl ascultam până în zori.
Alteori obișnuia să meargă cu băieții, cu prietenii lui, la Adrian, unde jucau șah și unde, tot așa, se strângeau o mulțime de liceeni care veneau special să-i asculte cum vorbesc sau să-i vadă cum joacă șah. Gândiţi-vă că-n perioada respectivă aproape nu exista televizor, erau doar două ore de emisie, iar internet nici nu se știa ce înseamnă. Erau doar posturile de radio, și ascultam în special „Europa liberă“. În rest tot timpul îl petreceam citind, ascultând muzică și povestind unii cu alții.
– Cum îți explici că avea toate aceste opțiuni formidabile și în ceea ce privește muzica, și în ceea ce privește lecturile? Am postat pe site câteva capitole care se referă exact la muzica pe care o asculta și la lecturile pe care le recomanda tuturor… Cum de un tânăr dintr-un sat din nordul Moldovei, în plin comunism, reușea să aibă astfel de gusturi excepţionale?
– Era un om foarte inteligent. Un om căruia îi plăcea enorm să citească și care dorea să fie informat despre absolut orice subiect.
– Da, însă este extrem de rar să găsești, chiar și în zilele noastre, un tânăr într-un sat din nordul Moldovei care să fie interesat de Kafka și Dostoievski sau care să asculte Glinka, Pink Floyd sau Dizzy Gillespie…
– Ți-am spus, era un om foarte inteligent, foarte selectiv. Și găsise în toate aceste preocupări, în muzică, în lectură, și un mod de a fugi de monotonia vieții. Țin minte că, cel puțin în ceea ce privește lecturile, își cumpăra cărți încontinuu. Dacă el nu găsea volumele dorite, vorbea imediat cu prietenii lui și aceștia îi făceau iute rost și i le trimiteau. Mergea tot timpul, sau la Iași, sau la București, în căutare de cărți și de discuri. Asculta încontinuu muzică, de la cea clasică la Marek & Vacek, la Grappelli, la toate grupurile românești și terminând cu Pink Floyd și John Lennon.
– Dar nu vi se părea ciudat că un tânăr dintr-un sat din munți, din Moldova, ascultă Grappelli și John Lennon? Și astăzi un tânăr ar fi privit ciudat dacă ar face asta într-un sat.
– Ai dreptate…
– Spuneai că, atunci când era la Adrian, se strângeau acolo mulți tineri, mulți liceeni veniți să-i asculte…
– Da.
– Bănuiesc că veneau și multe tinere, multe fete… Nu doar tineri…
– Da, erau multe multe fete. Foarte multe.
– Cum te împăcai tu care, așa cum îmi mărturiseai cândva, erai numită chiar de Aurel „iubita poetului“, cu avalanșa asta de admiratoare pe care o avea?
– E greu de povestit. A fost un moment în care eu l-am înțeles pe el, iar el m-a înțeles pe mine. Și atunci am înțeles că îl iubesc cu toate iubirile lui. L-am iubit lăsându-l liber să trăiască toate emoțiile pe care puteau să i le dea toate persoanele pe care le-a cunoscut în timpul vieții lui. Fiindcă Aurel se îndrăgostea nu neapărat de persoana fizică, ci se îndrăgostea de emoția pe care i-o dădea persoana respectivă. De sentimentul pe care îl trăia lângă acea persoană. Și eu am înțeles asta. De multe ori s-a întâmplat să vină acasă la noi tot soiul de fete, de domnișoare, ca să-mi mărturisească dragostea pe care i-o poartă lui Aurel. Fiindcă el reușea întotdeauna să extragă din tine sentimente pe care nu credeai că le poți avea vreodată…
– Există, referitor la ce spui tu, un pasaj fabulos într-una din epistolele lui către tine. Îl redau aici, ca să înțeleagă și cititorii cum privea Aurel toate aceste iubiri: „Există o latură a existenței mele în care, totuși, nu dovedesc o consecvență cerească: în ceea ce s-a convenit a fi numit fidelitate. Am fost mereu capabil să iubesc profund mai multe fete, din motive diferite. Aproape toate femeile cărora le-am spus acest lucru mi-au precizat că de fapt n-aș fi iubit niciuna, că nu poți iubi mai multe femei în același timp. «Regula clasică» le dă dreptate. Și totuși, eu sunt convins că nu din neseriozitate și nu superficial am iubit mai multe fete în același timp. Să fie o anomalie?! Sau e vorba de o nefirească și fără limite capacitate de a iubi, de a dărui?! Mă întreb deseori dacă nu cumva această „capacitate“ a fost „stimulată“ de norocul de a întâlni în același timp mai multe fete care meritau… viața mea. M-am suspectat și de donjuanism, a fost chiar o vreme în care am citit tot ce am găsit despre acest «fugar».
Bine, dar eu nu m-am despărțit de nimeni, eu nu am plecat.  Ele au plecat, uneori,  din motive rezonabile. E drept, pe unele le obosea și această predispoziție perpetuă a mea de a iscodi lumea cu toate semnele ei, de a nu fi mulțumit de răspunsurile altora. Obositele acelea, cred, nu suportau prea bine inteligența. Altfel nu ar fi «abdicat».
Uite, vezi că nu sunt sănătos?! Sau poate că am prea mult suflet și vreau să-l împart tot oamenilor deosebiți pe care-i întâlnesc.“
– Într-adevăr, așa era. Și fiindcă ai vorbit de scrisori, îți citesc și eu dintr-o scrisoare a mea, pe care i-o trimisesem în perioada respectivă. O să vezi că acolo explic totul mult mai bine decât am explicat acum: „Am primit scrisoarea în seara asta. M-am bucurat numai pe jumătate. Te așteptam pe tine, nu eram pregătită decât până azi să te aștept. Ieri am trecut pe la tine, sperând că ai venit. Tot timpul, pe drum, te vedeam cum deschizi ușa și te bucuri. Mă întristez când nu vii dar, în același timp, mă bucur când pleci. De multe ori îmi spui: «Dana, mi-e dor de Marta Petreu!» Îți voi răspunde: «Du-te la Cluj, să o vezi!» Asta nu înseamnă că nu țin la tine ci că țin prea mult și că mă doare să te știu îngândurat, cum mă doare când te văd nervos și nu știu cum să te ajut. Singurul lucru de care sunt în stare este să tac și să fiu lângă tine. Vorbești, la un moment dat de o nefirească și fără limite capacitate de a iubi, pe care ți-o bănui. Ei bine, am simțit această enormă capacitate de a iubi. Te iubesc foarte mult dar, de multe ori, simt că dragostea ta este mult mai mare, mult mai intensă. Și atunci mă întorc și mă-ntreb dacă aș fi capabilă să dau mai mult. Nu pot. Am dat tot. Și totuși, cine poate da mai mult? Răspunsul vine firesc. Poeții și Luceferii. Așa că, Aurel, sunt mai mult decât fericită. Și-n același timp, știu asta, întotdeauna m-a atras acea predispoziție perpetuă a ta de a iscodi lumea, de a nu fi mulțumit de răspunsurile altora. Pentru că, odată cu tine, îmi pun și aflu și eu întrebări și răspunsuri. Înțeleg alte moduri de a privi lumea pentru că, pe lângă un adevăr, există întotdeauna un Adevăr adevărat, ascuns mai în adânc, care trebuie căutat și scos la iveală. Întrebările trebuie să-i fie omului la fel de necesare ca și cerul și visele. Te simt și te înțeleg așa cum ești. Dacă ai încerca să te schimbi ai lovi în dragostea ce ți-o port. Te iubesc cu plăcerea ta de a despica firul în patru, cu bucuria de a necăji oamenii când sunt nervoși și nu știu ce să spun, cu acea nevoie de succesiune a întrebărilor și chiar cu toate iubirile tale. Un om care-și contestă trecutul devine bănuitor în ceea ce privește viitorul.“
– Deci n-a existat nicio urmă de gelozie…
– Au fost, la un moment dat. Dar numai în primele momente, când nu ne cunoșteam foarte bine, când nu reușeam să înțeleg ce raport are cu alte fete. Dar apoi, vorbind, locuind împreună, a dispărut orice gelozie și, cum ți-am mai spus, l-am iubit cu toate iubirile lui. Pentru că așa era el făcut, nu puteai să-i dai la o parte anumite sentimente. Avea o bunătate imensă și un imens mod de a se dărui oamenilor. Și niciodată nu simțeam că-mi dă mai puțin mie.

 

Va urma

Leave a Reply

Your email address will not be published.