– Aș fi vrut să începem interviul acesta cu un citat despre tine din cartea lui Aurel Dumitrașcu. Dar voi începe cu un text inedit, cu scrisoarea 21 din cele 40 de scrisori de înțelepciune pe care le-ai provocat: „Eu nu am încotro și continui să-ți scriu și să mă bucur că exiști. Poate că nu ne vom mai dezamăgi ca proștii. Mă întreb acum la ce folosește amărăciunea?! La nimic. Toți zic la fel. Dar am să mai scriu deseori de ce are amărăciunea rădăcini și de ce aceste rădăcini sunt uneori tare trufașe.
(…) Dacă la ora aceasta ar da telefon Dumnezeu, știi despre cine i-aș vorbi?! Despre tine, dulce T.!
I-aș spune cum scuturi tu cireșii de floare, cum cad florile în mine și cum mă lași tot cu flori și te duci după deal să vorbești cu nu știu ce izvoare. «O, ar zice Dumnezeu, dar Tudorița aceasta n-a trecut niciodată prin cerul meu, nu am văzut-o pe acolo!» Și eu i-aș spune: «Tovarășu’ Dumnezeu, marți o să facem o ședință-trăsnet și vom analiza incompetența matale în a vedea clar de ce Frumusețea vrea să rămână pe Pământ. În această ședință toți vor fi împotriva matale, pentru că toți știu că Pământul e-n echilibru numai pentru că există Tudorița. Și pentru că există un poet zurbagiu nebun după ea.»
Dumnezeu, ca o făptură ascultătoare, se va duce la casa lui în cer și o să tot plângă că este nefericit și nepriceput. Apoi, într-o dimineață, se va uita spre Pământ și ne va vedea împreună. O să zică: «Fericiți cei care știu să rămână pe Pământ, fericiţi cei pe care-i cheamă numai împreună Tudorița și Aurel.» Apoi o să plouă. Și noi vom sta în iarbă și ploaia va veni la noi cu gând bun, și eu te voi săruta și voi zice: «O, gura ta dă toată lumina cerului!» Și tu vei zice: «Prostule, cerul ești tu!». Și te voi săruta iarăși și iarăși; și așa de bucuroși vom fi că nu ne-am pierdut prin cele anotimpuri viclene!
Te plimbi prin sufletul meu și ai gleznele frumoase ca un câmp de flori! Dacă vei continua să zâmbeşti, în iarna care vine o să înflorim și o să cântăm mult. Aud și acum cântecul tău și lăcrimez de bucurie! Bine că ești! Bine că ești un imn pe care nu-l mai hăituiește îndoiala.“
Asta îți scria Aurel în 26 octombrie 1983, aproape acum 40 de ani…
– Da…
– Erai pe atunci „un imn pe care nu-l mai hăituiește îndoiala“. Câţi ani aveai în 1983?
– În 1983? 14 ani!
– Cum era, la 14 ani, să fii „un imn pe care nu-l mai hăituiește îndoiala“, în mintea unui „poet zurbagiu“, celebru în toată țara?
– Ce pot spune… Pe vremea aceea cred că nici nu realizam ce înseamnă să fii așa ceva. Dar, dacă m-aș gândi acum la asta, aș spune că a fost o mare șansă pentru mine, ca femeie, ca om, să fiu considerată „un imn“. Fiindcă, știm prea bine, un imn este ceva sacru. Însă la 14 ani nu puteam să înțeleg toate aceste lucruri. Era prea mult. Era prea mult pentru mine, simțeam totul ca o greutate imensă pe care trebuia să o duc mereu pe umeri. Fiindcă trebuia să fiu mereu la înălțimea așteptărilor. Asta simțeam. Ca și cum aș fi fost pusă mereu sub lupă, nu doar de Aurel ci de toată lumea din jur. Dar da, a fost o mare provocare pentru mine.
– Spune-ne când v-ați cunoscut și mai ales cum? Aveai pe atunci vreo 12 ani cred…
– Da. Aveam 12 ani, aproape împlineam 13. Aurel venise ca profesor suplinitor, dacă îmi amintesc bine, la școala generală din Mădei. La început mi-a fost profesor de limba și literatura română, la un moment dat ne-a predat și limba rusă și apoi ne-a fost profesor și de sport.
Țin minte că atunci când a intrat prima dată în clasă am fost foarte impresionată de prezența lui, m-a surprins în mod plăcut. Eram foarte emoționată când l-am văzut și, asta trebuie neapărat să-ți spun, încă de atunci m-am raportat la el nu ca la o relație elev – profesor ci ca la un om pe care îl cunoști de o viață. Fiindcă trezise în mine o emoție greu de definit. Vezi, acum înțeleg mult mai bine ceea ce s-a petrecut atunci.
La ceva timp după ce ne-a fost numit profesor, țin minte că a avut loc o pregătire pentru o serbare școlară, iar la acea pregătire eu am început să cânt. Aurel a fost atunci foarte impresionat de cum cântam, de vocea mea, și, cum avea și el să spună mai târziu, inițial s-a îndrăgostit de vocea mea și abia mai apoi s-a îndrăgostit de mine.
– Cum spune și el în scrisoare: „Aud și acum cântecul tău și lăcrimez de bucurie!“
– Da, așa a fost… Îi plăcea foarte mult vocea mea.
– Cum arăta? Mai ții minte cum arăta atunci când l-ai văzut pentru prima dată?
– Țin minte că era îmbrăcat în blugi… (râde)
– Asta în perioada în care toți ceilalți profesori veneau la școală îmbrăcați în costum…
– Așa este. El însă așa venise, îmbrăcat în blugi, cu un pulover pe el… Țin minte ochii lui, părul lui lung… Știu că, la un moment dat, un inspector care venise în inspecție la școală și a participat la una din orele lui, i-a atras atenția că ar fi bine „să-și mai scurteze părul“, nu i-a spus să se tundă, fiindcă nu este în concordanță cu regulile de conduită profesorală. Dar, cel mai important de spus, este că avea o puritate extraordinară în privire și în tot ceea ce făcea. Asta m-a surprins de prima dată.
– Mulți spun că avea și o oarecare timiditate în relațiile cu ceilalți.
– Da, era și puțin timid…
– Nu era un tip foarte expansiv…
– Nu, avea o anumită timiditate. Deși era un om foarte direct și foarte vertical. Eu una am fost impresionată de modul în care se raporta la toate situațiile în care era pus și mai ales la modul în care interacționa cu oamenii. Fiindcă avea foarte mari pretenții de la oamenii apropiați lui, dorea mereu ca ei să fie așa cum se cuvine, corecți. Era un om care iubea foarte mult adevărul și care mereu cerea ca toți cei din jur să fie ei înșiși, să nu fie niște prefăcuți.
– Cum a început povestea voastră? Îți era profesor și a început totul de la acel cântec?
– Într-un fel da, pot spune că totul a început de la acel cântec. Fiindcă atunci cred că s-a simțit atras nu doar de vocea mea ci și de sufletul meu…
– Fiindcă mulți s-au întrebat de ce, dintre atâtea fete care roiau în jurul lui – colege, prietene, eleve – de ce te-a ales tocmai pe tine?
– Sinceră să fiu, asta m-am întrebat și eu mulți ani de zile… Uneori mă mai întreb și acum de ce. Nu știu cum să-ți răspund. Sigur, a fost mai întâi atras de vocea mea. Dar cred că a mai fost ceva, dincolo de asta…
Dacă este să credem în alte existențe, așa cum el pomenește de foarte multe ori, se pare că între noi a fost o legătură din altă existență, o legătură care abia atunci ne-a pus iar împreună, ca să mai învățăm ceva din ce n-am învățat în existențele anterioare. Eu cred că asta a fost de fapt. O legătură din altă existență, concretizată prin întâlnirea noastră. Chiar dacă diferența de vârstă și de cultură dintre noi era destul de mare.
– Primele întâlniri mai știi care au fost?
– Sigur, în primul rând ne vedeam la școală, în pauze, povesteam tot timpul, îmi recomanda ce să mai citesc, mai ales că, la un moment dat, chiar se ocupa și de biblioteca școlii din Mădei. Dar prima întâlnire a fost la el acasă, atunci când m-a invitat, împreună cu Ileana Budăi, o prietenă și colegă de clasă de-a mea, să mergem la el acasă. Atunci a fost de fapt prima noastră întâlnire de câteva ore.
– Într-una din scrisorile de înțelepciune povestește cum un profesor al vostru, ajuns la el acasă, a rămas șocat de toate cărțile și discurile strânse în cămăruța lui Aurel. Voi, ca niște eleve, ce ați simțit prima dată când ați intrat în camera lui? Ți-o mai amintești? Ce impresie ți-a făcut camera lui?
– Stai, până la camera lui trebuie să îți spun că am fost extrem de impresionată atunci când am ajuns la poarta lui. Era o senzație tare ciudată, de parcă intram într-un spațiu sacru.
– Își crease acolo un întreg univers…
– Exact. Era tot universul lui. Și acum nu mă refer doar la cameră. Toată curtea, intrarea în casă, copăceii galbeni crescuți de-o parte și de alta a treptelor de la intrare, holul… Totul era făcut în așa fel încât să definească lumea lui Aurel. Și sigur, era și camera, de cum intrai în hol, pe partea stângă. Știu că m-au impresionat enorm biblioteca, patul lui fiind înconjurat de cărți, masa lui de scris, pe care se ridica un alt zid de cărți, discurile, fotografiile cu cei pe care îi iubea sau îi admira… Totul avea o teribilă intimitate și asta m-a făcut să simt camera acea foarte familiară încă de la început. Nu mai spun că eram mereu foarte bine primită acolo, atât de Aurel cât și de mama lui.
– Cum îți explici că în anii aceia, fiindcă vorbim de începutul anilor ’80, un tânăr de 27 de ani, profesor la o școală din munți, reușise să-și creeze acolo, într-un sat, un asemenea univers? Fiindcă, mai mult ca sigur, era singurul din toată zona aceea care avea în casă o asemenea bibliotecă și o asemenea colecție de discuri… Mai era cineva acolo, în Sabasa, care să asculte Procol Harum, AC/DC, Pink Floyd sau Oistrakh și Mussorgsky, care să citească Dostoievski și Borges…
– Nu, nu mai era nimeni ca el acolo…
– Mai era cineva la fel de fascinant ca el în toată zona voastră? De unde venea omul acesta?
– Nu știu… Din altă lume poate.
– Era ca o vrajă…
– Exact. În preajma lui ne aflam ca într-o vrajă. Nu doar eu. Toată lumea.
Va urma
