Aurel Dumitrașcu,
fericitule! Într-adevăr, mi-ai scris cu o întârziere iertată doar de muguri. Domnule, să știi că a-nceput să-mi placă toată povestea asta. Scrisorile tale au miros de levănțică.
Tocmai acum am picat de la București și m-am apucat a-ți scrie. Încă sunt sub influența nonșalanței lui Mircea Dinescu, cu care am avut un schimb de metafore răzlețe. Mircea Dinescu este – să zic – prietenul și poetul meu de lângă inimă – ce vrei! – fiecare din noi are unul sau mai multe puncte vulnerabile.
Ce să-ți mai spun? L-am îmbrățișat pe Fănuș Neagu la „Luceafărul“ (Fănuș, peste câteva zile, va pleca în Franța și R.F.G. pentru tot timpul verii). Lui Fănuș îi datorez totul.
M-am întreținut cu Ion Cristoiu, Traian T. Coșovei (care mi-a citit niște poeme tulburătoare, ce vor apărea curând în „România literară“), Aurelian Titu Dumitrescu (la care am dormit și cu care am împărțit gloria, singurătatea și felia de pâine a unei seri de mai), Dan Deșliu – care mi-a pus năucitoarea întrebare: dacă cineva te-ar condamna la viață (deci nu la moarte!), ce ți-ai alege? Mi-a fost foarte greu să-i răspund deoarece nu m-am gândit niciodată la o astfel de propunere de veșnicie, ci invers.
Am mai fost pe la „Viața Românească“, am avut scurte întâlniri cu Tomozei, Mazilescu, Damian Necula[1], C. Sorescu, V. Atanasiu, Florin Iaru etc.
I-am salutat fugitiv pe C. Ostahie, Mădălina Canură, Dora Stănescu (văduva…), Cezar Ivănescu. O deplasare plină de învățăminte, deci fructuoasă (și obositoare, mă refer la drum, foiala mașinilor și oamenilor în Capitală!)
Să știi că m-am interesat de adresa lui Patrel Berceanu – sincer să fiu, îți spun că nu mă prea înghite. De ce? Dumnezeu știe! (Adică, cine știe?). Însă cel mai sigur, scrie-i pe adresa revistei „Ramuri“, unde mai tot timpul șade.
Deci, îți repet, îmi place cum scrii (și ce citești). Tocmai acum am adus cu mine o groază de cărți (bune) de la București: Dan Laurențiu: „Privirea lui Orfeu“; Al. Grigore: „La marginea împărăției“; Petre Stoica: „Bunica se așează în fotoliu“; Florin Iaru: „La cea mai înaltă ficțiune“; M. Lupșanu: „Între viață și moarte“; L. Blaga: „Religie și spirit“; Hegel: „Fenomenologia spiritului“ (împrumutată) etc.
Despre Daniel Corbu, nimic deocamdată.
M-a frapat gestul său de ușoară trufie (era să zic, superbă trufie) și anume de a nu-mi trimite cartea (gest de solidaritate?)
Deși i-am citit-o la Aurelian. I-o trimisese cu dedicație (spunea ceva în dedicație despre singurătatea în fața vieții și morții). După câte îmi aduc aminte un poem îți este dedicat ție („lui Aurel“). Este o carte reușită, m-a bucurat enorm citirea ei – deși bucuriile sunt din ce în ce mai rare – are așa, cum să zic, un aer de candelă stinsă.
Îi poți spune chiar să nu mi-o mai trimită.
(Lui Radu Florescu), față de Radu Florescu îmi cresc simțitor datoriile de a-i scrie. Cer iertare luminii că se așează cu atâta liniște-n lucruri.
Nicolae Sava mai trăiește? Doamne, sunt tânăr și prieten doar cu plopii. Mda!
Adrian Alui Gheorghe, Ioan Vieru, la fel, mai trăiesc?
Aurel Dumitrașcu, sunt obsedat (i-am mărturisit, de fapt, și lui Emil Brumaru) de frumusețea sălbatică a Veronicăi Micle. Întreaga mea ființă eminescizează.
Spune-mi ceva, te rog, de ziua de azi, de ziua de mâine, de ploi și muguri și dealuri (am luat-o razna!)
Tu știi că eu nu l-am văzut niciodată pe Emil Brumaru? Deși am corespondat o vreme cu domnia sa.
Pregătesc în taină un ciclu de poeme (de ce nu volum?): „Ce trebuie să știe Europa literară“. Dezgustător, nu?
Există la Iași un tip: Dan Giosu. I-am cumpărat cartea recent apărută (Întoarcerea cuvintelor). Însă… mă așteptam la mai mult. De asemenea m-a (ușor) decepționat Constantin Ștefuriuc.
În viitoarele scrisori scrie-mi mai mult despre tine. Și mai concret (iartă-mi îndrăzneala!)
Între mine și tine, la jumătatea distanței dintre Borca și Craiova, prinde contur un punct fosforescent. Ce vrea să însemne? Grație cui?
Răspunde-mi la tot și la toate.
Cu prietenie și sfială
Răzvrătitul de
Constantin Preda
[1] Damian Necula (14 februarie 1937 – 6 septembrie 2009) poet și scriitor.
