INEDIT Aurel Dumitrașcu: „Păcat că oamenii uită atât de mult din ce învață!“

Sâmbătă, 3 decembrie 1977

Trei ore. Stau până la 11 30.
Îi ajut lui Costică să-mi completeze fișa accea a mea, de aseară.
Vin spre casă.
Vrea să ningă. Simt nerăbdarea norilor. Dar numai „ţârâie“.
Mă grăbesc în centru, voiam mult s-o văd pe Carmen. Am suferit puțin pentru că nu am întâlnit-o. Plecase acasă se pare.
M-am dus la Strugaru. N-am luat toate pozele. 80 doar. I-am dat 200 de lei. Îmi plac pozele. Uneori am apucături specifice narcisiștilor. Mă privesc prea mult în pozele în care „mă odihnesc“.
Vin spre casă.
E vânt.
E rece.
Intru pe la tanti Iulia. Îi dau cei 100 lei lui tanti Glitira. Stau o oră acolo. Cătălina e dulce și nostimă. E obraznică. Așa-s toți copiii. Și-mi spune poezii.
Muzică.
Dorisem mult s-o văd pe Carmen. Sufăr chiar, parcă.
Îi scriu Lențicăi. Și… lui Carmen. E singura posibilitate ca să mă liniștesc. Apelez la poștă. Nu vreau să mă mai duc prea des la ea, poate deranjez.
Ascult muzică.
Simt cum Viorica nu-mi mai prea place. Nu caut vini. Libertatea din mine cred că-i de vină. Aș vrea mult să-și găsească un OM. Alt OM.
Îi scriu și Taniei Mitrache.
Ascult la radio.
Scriu, tac.
Privesc.
Citesc până pe la 24 articole din reviste literare. Articole pe care nu le citisem. Mă dor ochii dar sunt fericit că acumulez noi lucruri. Păcat că oamenii uită atât de mult din ce învață!
Afară bate vânt. Un vânt foarte puternic. Rece.
Citind, pe pat, am avut o clipă o senzație ciudată, un gând ciudat: mi s-a părut și m-am gândit că am leucemie…
Nu știu ce dracu’ e cu mine!?
Cred că trebuie să mă duc la un doctor.