Joi, 15 decembrie 1977
A nins. Noaptea a nins. Și ninge și-n pleoapele dimineții. E așa frumos!
Mă duc la școală. Sunt de serviciu. Joyce. Trei ore. Citesc.
Copiii mi-s înnebunitor de dragi. Și Marie e atât de dulce! Sora ei o păpușă de vis. E-n clasa-ntâi.
Și ochii copiilor sunt așa de curați! Așa adânci!
A patra oră doamna Aurica mă roagă să stau în locul ei cu cei de-a III-a.
Stau. Corectez niște extemporale. Apoi la cânt folk. Ce muți mă ascultau! Nu mai auziseră.
Vin cu copii la prânz. Am luat trei discuri cu muzică simfonică de la școală și toată după-amiaza ascult „Lacul lebedelor“ al lui ceaikovski, Beethoven (Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră în do minor, opus 37), Brahms, Strauss, Bocherini, Ciprian Porumbescu, Mozart.
Ce fericit sunt în această după-amiază!
Ce fericit! Valea e albă.
E rece!
Mama mi-a spus că nu știe de ce i-i somn.
Mă simt trist acum.
Întuneric există și-n lumină. Câtă amăgire!
Tai lemne cu mama. Dar ascult Ceaikovski, Beethoven, Mozart, Brahms, Strauss, Verdi, Ciprian Porumbescu. Ascult. Și atâta liniște e-n mine! Atâta liniște!
Centru.
Cumpărături. Îmi iau „Sportul“.
Sun la Suceava. Anișoara Viziteu. Chiar ea-mi răspunde. Ne auzeam vocile pentru prima dată. Nu emoție. Bucurie doar. Sinceră. E o dulce! O voi mai suna. Râdea de ce-i spuneam. Eram ironic din cauza bucuriei că vorbesc cu ea. Am vorbit mult. Cu sinceră plăcere. Mă bucur că există! Dar de ce fată frumoasă n-am spus că mă bucur că există?!
Iar acasă. Îi scriu Anișoarei. Cu dragoste. Dar aș putea oare altfel ?!!
Citesc din Joyce. Nu mult. Începuse încântător. Apoi nu l-am mai savurat. Poate pentru că am citit „pe sărite“, când acasă, când la școală, de obicei nu în liniște. Sau poate că fiind mereu ostil religiei citesc fără interes paginile în care „vreun preot“ (adică Stephen Dedalus) ține vreo predică și eu nu cred în acele cuvinte. Sau poate că je n’ai pas d’organ pour Joyce dans ce moment. Totul poate fi posibil.
Dar eu nu știu nimic.
Somnul mă ajunge repede. Dar refuz să mă culc.
Mai citesc.
