1 octombrie 1987
Dragul meu[1],
După defilare, cam pe 28 august, mi-ai expediat o scrisoare penibilă, ca să nu zic de prost-gust. Probabil că o aveai în sufletul tău și până la urmă tot trebuia să mi-o trimiți. Sigur, ai libertatea să crezi că toată lumea mimează amărăciunea, buna-credință, gramatica (!), bunul-simț și talentul, dar aș fi preferat să ai într-adevăr darul elecției atunci când te debarasezi de bâlbe și te hotărăști să-mi scrii. Ți-am trimis cartea mea cu bucurie și nu pentru „a face impresie“. Se pare că nu mai știi să te bucuri de cărțile altora; și „plezanteriile” tale gratuite m-au afectat pentru că spun ceva dezagreabil despre tine. Prefer să fii incomod, dar nu batjocoritor. Tu pui semnul egalității între motani, cărți, vorbe țigănești, solitudinea mea pauperă și caracter, ceea ce eu nu pot face niciodată. Păcat! Vei spune, probabil, în nemăsurata-ți lipsă de măsură, că n-am umor de data aceasta. Sunt și lucruri de față cu care eu nu vreau să am decât caracter.Nu „trebuia” să-mi confirmi primirea cărții „ca nu cumva să fiu mai prejos de Adrian Marino“! Dacă tu înțelegi doar atât din primirea unei cărți, nu-mi rămâne să cred decât că ești orice altceva dar nu un om pe care să-l stimez în continuare. Promit, totuși, ca, la o eventuală carte, să nu-mi amintesc să ți-o trimit.
Și încă un lucru: pe vremea când făceai atâta caz de prietenia-ți cu Fănuș Neagu, V. Teodorescu (altfel un excelent autor de ode contemporane!, fie-i țărâna ușoară!), M. Popa, Cezar Ivănescu etc., nu-mi amintesc să fi ridiculizat în vreun fel „normalitatea“ acelor prietenii și nici tobele pe care le băteai vis-a-vis de acele întâmplări. De fapt, cărțile tale sunt pline de prieteni și dedicații (probabil că ai învățat de mic să faci curte lumii!), ba, în cartea aceea cu clopoței i-ai și tăiat pe unii care nu te mai „recunoșteau“, ca să nu mai spun că, inexplicabil (dar explicabil!), ai înlocuit peste tot un mare prieten, „țăranul“, cu mahalagismul „kakat”. Te vei fi revizuit, probabil, cum faci și în scrisoarea de după defilare cu Dumitrașcu.
Fii convins, de asemenea, că absolvirea acelei facultăți nu m-a emoționat pe cât crezi, examenele mi-au luat doar timp (nu și inteligență), iar scălâmbăiala cu care ridiculizezi mărturisirea-mi că am terminat povestea aceea, ei bine, te ridiculizează cel mult pe tine.
Sunt curios, totuși, în privința „inocențelor gramaticale“ pe care le-aș fi comis!? Fii bun și semnalează-mi-le! Ți le voi semnala și eu pe ale tale din epistolele pe care mi le-ai trimis în anii din urmă, dar aș vrea să-ți precizez că atunci când le-am parcurs nu m-am gândit nicio clipă că Dan David nu știe gramatică, ci doar că oricine poate fi neatent pe cine știe ce fond.
Un lucru profund detestabil în epistola ta este pasajul despre Mazilescu. Este nu doar găgăuțist, ci de-a dreptul inadmisibil. A scrie o lucrare despre Mazilescu, indiferent de ce nivel și în ce context, este nu doar un gest cultural, ci mult mai mult: este un gest integrabil bunului-simț, prieteniei, neuitării. Mazilescu n-a fost doar un poet admirabil, un mare stilist, o boală (n-ai decât să încerci a decodifica scriitura sa, nu conținutul, pentru a constata impasul în care te pune excepționala sa vocație!), ci și un om pe care l-am cunoscut în momente faste, un prieten chiar, un boier de care și azi mi-e foarte dor. Pentru tine, poate, un scriitor e doar o carte sau un funcționar care-ți înlesnește mai știu eu ce publicare, dar pentru mine este și un om, nu orice om. M-ai jignit peste măsură jignindu-l pe Mazilescu și cred că n-am să-ți iert niciodată această impostură. Pentru tine, singur scrii, poeții sunt „de-ăia”. Halal catalogare!
Mi-am promis să reproduc rândurile tale despre Mazilescu și-n alte epistole și cred că le voi reproduce și în prezența ta, poate la Colocvii. Sunt memorabile!
Dacă nu știi să ai un dram de elocință în fața nenorociților și „nebunilor” (și Mazilescu a fost unul dintre aleșii acestora), sunt convins că presupusa noastră amiciție este o eroare. O eroare în care mă voi abține să mai perseverez. Nici o jale, desigur.
Mă-ntrebi ce-mi mai face „sufletul“, să nu-ți vorbesc de „necazuri“ etc. Iartă-mă, dar habar n-am ce înțelegi tu prin „suflet“, în timp ce la mine ideea de suflet este pusă în evidență mai ales în prezența necazurilor, a acestui nesfârșit infern în care n-am de gând să mai locuiesc.
Repet ceea ce ți-am spus și data trecută, deși tu zici că am fost politicos: textul (nu poemul!) pe care mi l-ai trimis era în afara poeziei, o harababură în care până și trufia fals culturnică era evidentă, oricum mai bun decât textul paranoic pe care l-ai citit în indiferența și zâmbetele miloase ale tuturor celor care erau în toamna trecută la Tg. Neamț. Ai grijă, poate că ai să rămâi doar un tip simpatic, dar nu un scriitor! Evident, nu e un sfat! Asta ar mai lipsi: să-i dau sfaturi unui amic (!) în care excelează incoerența și lipsa de respect pentru… morți.
Nici Gellu Naum și cu atât mai mult Mallarmé (care nu putea fi exterior cu totul „atmosferei” veacului trecut; îmi permit să spun că Mallarme nu e un șoc decât în plan formal, nu și conținutist!) nu-s scutiți de sintagme idioate. Apoi (ce lipsită de tact e răsturnarea, de către tine, a problemei!), faptul că tu lipești în textele tale tot felul de versete din alții și crezi că nerecunoașterea lor de către cititori (bieții!) îi acuză pe ei și nu pe tine este de-a dreptul hazos. A considera că absența memoriei versurilor, într-o lume în care s-a scris atât de mult, este un defect, vai, e de fapt un lucru tare anapoda.
Citez: „Cartea ta e bună, dar nu mai bună ca prima. Ai prea multe influențe din Mazilescu, Ion Mureșan, Nichita Danilov (mai puțin) etc.“ Nu știu (și nici tu n-ai cum să știi exact) cât e de „bună“ cartea aceasta a mea, dar a vorbi de influențe la modul acesta mi se pare de-a dreptul superficial. Ce zeflemitor poți citi tu poeții! Ce prost l-ai citit tu pe Mazilescu, din moment ce un discurs ca al textelor mele urmează în mod evident cu totul alt traseu, vehement și fracturat în cu totul alt mod, nerespectând deloc „melodia“ mazilesciană, obsesiile sale și cu atât mai evident „proiectivismul“ versului său. Cu Ion Mureșan am, se pare, comun (dacă poate fi ceva comun pentru doi poeți!) un impuls instinctual spre aforistic, dar iarăși nu văd în ce măsură ne-am ocupa de lucruri asemănătoare în ceea ce facem. Despre Nichita Danilov ce să mai zic?! Numai cu el nu m-aș asemăna eu…
Ei, dacă mi-ai fi spus că ritmicitatea și intersectarea vocilor din textele mele ating uneori maniera José Lezama Lima[2] (pe care l-am citit amândoi la fel de mult și bine!), că sunt amar până la a-l pastișa pe Kierkegaard și că prozaismul muzical din ceea ce scriu atinge uneori „Proèmele“ unui mare poet francez la nivel formal, ei bine, deci, nu ai fi fost prea departe de „intenționalitatea“ poeziei pe care o scriu. De ce nu ai observat, însă, după atâția ani de scris, că „influențele“ sunt cu totul irelevante când e vorba de vocații reale?! Fără modestie (modestia e pentru slugi și pentru poeții „locali“), vocația poetică a lui Dumitrașcu nu mai poate fi pusă niciodată la îndoială! Nici de el însuși.
Găsesc un carton în scrisoare: „Am recitit propria-mi epistolă a doua zi. E oribilă.“ Poate că nu „oribilă“, dar ceva meschin are sigur.
Nu doresc să-mi scrii, dacă ai intrat în competiție cu propriile-ți ifose, cu orgoliul tău „tușat“ de anumiți critici tineri inteligenți (vezi R. G. Țeposu[3]!), cu prostiile pe care le mai scrii. Nu mi-e dor decât de scriitorii care au în mod real caracter. Talent au toți. De tine nu-mi este dor după această scrisoare în care te manifești atât de mărunt. Ți-am răspuns la fel de „mărunt“ din motive de igienă. Și mărturisesc, ca să-ți fac jocul, că prefer scrisorile de la Adrian Marino, deocamdată. Pentru că singurele relații în care pot fi cu domnia sa sunt relații profund culturale. Cu tine, constat, sunt dus prin corturi. Ar fi păcat să pactizez cu gongorismele șatrei.
O bucurie sinceră: a apărut și Adrian[4] cu o carte[5]!
Și-ncă un lucru: ca să te bucuri: nu am serviciu de o lună, nu am fost plătit pe septembrie nicăieri, nu voi fi mutat la Piatra Neamț și azi la prânz nu se știa încă dacă pot avea ore cât de cât pe la școala de aici.
Dacă voi fi nevoit să plec, tu nu ești unul dintre cei cărora le voi scrie. Și nici la înmormântarea ta nu voi veni.[6] Epistola pe care mi-ai scris-o, batjocoritoare fără motiv, îmi spune că nu meriți dragostea mea, gîndul meu de bine. Îmi pare rău! Dar ce importanță are, dacă nu-ți pare și ție rău.
S-o duci bine!
Aurel Dumitrașcu
[1] Această scrisoare a fost publicată, fragmentar și cu multe greșeli de redactare, în cadrul celui de-al doilea volum din „Carnete maro“, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, editura „Cartea Românească“, București, 2019.
[2] José María Andrés Fernando Lezama Lima (1910 – 1976) scriitor, poet și eseist.
[3] Radu G. Țeposu (1954 – 1999) critic literar, eseist și cronicar literar.
[4] Poetul Adrian Alui Gheorghe.
[5] Este vorba de volumul „Poeme în alb – negru“ apărut la editura „Junimea“ în 1987.
[6] Dan David se va stinge din viață la vîrsta de 38 de ani, în martie 1990. Aurel Dumitrașcu nu va fi prezent la înmormântare.
