Piatra Neamț, 7 decembrie 1989
Draga mea,
Probabil nu ți-am scris niciodată ca un om mulțumit și împăcat. Dar aș fi vrut să-ți spun uneori că mi-e bine și că e totul în ordine. Nefiind așa, dând (aceleași) semne de „om sfârşit“, îți voi fi inoculat involuntar imaginea unui schilod plângăcios care mai scrie și poezii. Realitatea e că, în sufletul meu, tu vei rămâne un prieten dintre cei foarte rari și frumoși chiar și pe lumea cealaltă. Mi se întâmplă foarte puține lucruri bune și fac eforturi să nu ți le comunic, să tac, deși am deseori tentația de a-ți vorbi, de a te întreba ce să mai fac. Bine, dar discută cu bărbații lucrurile astea! – ai putea spune. Care bărbați? Câteva milioane de gâtuiţi, mai bine zis. Mi-e atât de ciudă că sunt bolnav și că nu sunt puternic! Știi, iar am făcut hemoragia aceea digestivă. Iar am stat o vreme în spital. Nu ca anul trecut. Acum am ajuns mai repede și sângele nu s-a mai risipit cu aceeași furie. Acolo (ție îți pot spune) mi-a fost și teamă. Stresat de nenumărate lucruri, m-am gândit la Dumnezeu. Acolo. E pentru prima dată în viață când cuvântul „Doamne“ avea un efect miraculos asupra psihicului meu. Firește, nu știu nicio rugăciune și probabil că sunt un enoriaș idiot, dar mi-a tot fost rău, am tot crezut c-o să fie bine, pentru ca în final să ajung din nou la chirurgie. Eram așa de singur acolo, după mai multe luni de-a dreptul rele! Nu te supăra că îmi ești tare dragă și te gândesc atât de profund și curat! Nu-i pot scrie oricui. Probabil că tu nu concluzionezi niciodată că ți-aș fi prieten și bun camarad, însă eu am întotdeauna un suflet special (ca să zic așa) pentru tot ceea ce ești tu. M-am săturat, Magda! Va fi totul praf și pulbere. Cred că sunt și disperat. Nu se poate trăi la infinit cu toți nervii întinși, în indignare. Excluderea (o, dar sună prea civilizat!) lui Luca[1] de la Universitate, mai întâi, m-a scos din sărite! Am scris scrisori violente rectorului[2] și decanului. Am fost la Iași. M-am întâlnit cu el și cu ceilalți. Am vorbit. Ne-am întrebat ce mai avem de făcut. Și multe altele. Nu milițienii trebuie să hotărască schemele universităților. Îl aștept pe Luca, în munți. Eu n-am mai putut pleca, din septembrie, așa amețit. Trebuia să vin și la București. N-am ajuns din aceleași motive. Am făcut, în schimb, un drum la Cluj, în mare grabă, (și) cu un mesaj. Am ajuns noaptea, pe la 21 și la Marta[3]. Nu aveam cum s-o anunț. Mi-a închis ușa în nas. M-am simțit profund jignit, ca un gunoi. N-am să înțeleg niciodată gestul ei. Mi-a scris mai apoi o scrisoare, în care îmi spunea că nu m-a recunoscut, că arătam „îngrozitor“, că de ce nu m-am anunțat (ei, asta-i, Marta îmi ține lecții de educație, făcându-se a uita că poeții trăiesc mai mult în ilegalitate, noapte etc.), plus explicația disprețului/supărării ei: păstrez scrisoarea și este evident că inventează. Am greşit neștiind ce să-i scriu atunci când fostul ei soț murise (bine, dar am greșit nu pentru că „filozofam“, cum mi-a scris, în marginea morții lui și amărăciunii ei, ci pentru că trebuia să-i scriu ceva la o așa veste rea și cred că n-am știut deloc să-i scriu ce trebuia, nu ne naștem toți cu darul de a consola!), însă, în rest, am avut sentimentul că inventează și exagerează. De exemplu, mi-a reproșat că m-aș fi „lăudat“ sau ceva în genul ăsta cu faptul că eram prieteni, în scrisori către terțe persoane.
Nu știam că e un abuz să te gândeşti frumos la un prieten, că tăcerile unui prieten nu trebuie să dea întrebări de genul: „– Dar ce-o mai fi cu Marta?! Nu mi-a scris de mult. O prețuiesc într-un mod cu totul deosebit.“
Să mă înțelegi corect, Magda! Poate că ești singurul scriitor căruia i-am relatat episodul de la Cluj. Te rog mult, dacă vei avea ocazia s-o revezi (pentru că i-am comunicat că e liberă să nu-mi mai scrie dacă așa crede că e mai bine, dar nu voi înțelege niciodată „trecerea“ ei de la marele prieten care mi se declara în scrisorile din anii trecuți, înainte de 1987, și supărarea ei așa de mare, de care nu știam, pentru că mie nu mi-a comunicat niciodată personal, din 1987 încoace, până la scrisoarea din octombrie 1989, că ar fi supărată pe mine!), să găsești cuvintele prin care să-i spui – dacă va fi cazul – că o prețuiesc și respect nespus și că nu-s deloc atât de „îngrozitor“ și nesimțit pe cât mi-a sugerat trântindu-mi panicată ușa în nas. I-am comunicat că ești singurul om căruia (exceptându-i pe încă doi, față de care mi-am exprimat atunci imediat mirarea arătată de gestul ei!) aș putea să-i spun ce s-a-ntâmplat.
Te rog să mă înțelegi și să nu te superi că ți-am spus asta! M-a durut și mă doare orice om la care țin mult și care se face brusc că nu mă mai cunoaște. Suntem atât de singuri și atât de amenințați!
La București nu am mai putut veni, ziceam. Prezența ta la expoziția lui Bernea a fost, cred, ultima bucurie pe care am avut-o în acest an. Pe urmă totul s-a făcut peste măsură de urât.
După hemoragia digestivă, acum în noiembrie (pe 21 noiembrie, deh, împlineam 34 de ani la chirurgie!), când iar nu au reușit să depisteze locul și cauza (dar e sigur pe fond nervos), m-au retrimis la București.
Eram istovit și a trebuit să merg o vreme la Borca, să-mi mai revin. Îmi pare foarte rău că am probleme și nu pot să am o altă atitudine publică! Trebuie să-mi revin fizic, totuși. Șicanele securității, chemările la secretarul de propagandă – pentru „explicații“, refuzul de a mă desolidariza în vreun fel de prietenii scriitori care au probleme acum (Luca[4], Liviu Stoiciu[5] + Antonesei[6] + Petrescu[7] + mereu minunata Madi[8] + toți ceilalți) – obișnuințe! Celor din paranteză le dau mereu telefoane!
Sigur, sunt și alte lucruri despre care aș vrea să-ți vorbesc. Poate voi ajunge în ianuarie la București, pentru investigații la spital, și atunci te voi căuta. Aș fi fericit să-mi scrii, totuși, între timp. Pentru că am nevoie de gândul celor ca tine. Vezi, asta îi reproșez, totuși, Martei: faptul că renunță la solidarizare și camaraderie tocmai în momente atât de rele pentru unii din noi. Poate că rămânerea în viață a unui poet e mai importantă decât orice gafă pe care o poate face acel poet.
Vreau să vorbim și despre un grafician foarte bun, Dinu Huminiuc[9] (cred că-n ’86 a luat Marele Premiu la „Voronețiana“!) – a făcut la Cluj!
Și sper din tot sufletul că ești cel puțin perfect sănătoasă, la fel de fermecătoare și într-o bună stare poetică. Am citit poezii absolut antologice semnate de tine în Viața Românească și Vatra (nu?). Te îmbrățișez pentru ele! Și mă bucur din tot sufletul pentru tine. Cum să nu te iubesc și prețuiesc?!
Să nu mă uiți!
Cu cel mai bun gând,
Aurel Dumitrașcu
Scrisoare inedită din Arhiva „Aurel Dumitrașcu“
[1] Luca Pițu (n. 14 ianuarie 1947, Cajvana, Suceava – 14 iunie 2015, Focșani) Eseist, publicist și profesor.
[2] La acea dată, rectorul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași era prof.dr. Petre Mâlcomete.
[3] Marta Petreu (n. 14 martie 1955, comuna Jucu de Jos, județul Cluj, Transilvania) pe numele său real Rodica Marta Vartic, profesoară, scriitoare și editoare.
[4] Luca Pițu.
[5] Liviu Ioan Stoiciu (n. 19 februarie 1950, comuna Dumbrava Roșie, Canton CFR, județul Neamț) poet, prozator și scriitor optzecist.
[6] Liviu Antonesei (n. 25 aprilie 1953 , Vlădeni, Iași, România) scriitor, cercetător, publicist și om politic.
[7] Dan Petrescu (n. 1949, București) scriitor, eseist, editor, traducător, publicist și dizident al regimului comunist.
[8] Mariana Marin (n. 10 februarie 1956, București – d. 31 martie 2003) poetă.
[9] Dinu Huminiuc (n. 10 octombrie 1955) artist plastic.
