INEDIT Aurel Dumitrașcu: „Eram nebuni și inconștienți. Pentru că jocul era adevărata noastră virtute.“

Marți, 5 sept. 1978

Sculare târzie.
Soare.
Muzică.
Toată dimineața am recitit și transcris Pavese.
Am învățat multe din Pavese.
Şi-n primul rând din demnitatea însingurării, încrâncenarea celui care nu poate trăi fără scris, deșertăciunea vieții, frumusețea chinului privit pe zi însorită și pe ploaie mai ales.
Ploaia – cum este pentru mine.
Pavese m-a învățat în primul rând că nu trebuie să mai vorbesc cu jurnalul meu ca înainte. Că pierd niște timp vorbind despre lucruri minore (dar care sunt aceste lucruri? ce e minor?), despre unii oameni de nimic. Pierd timp chiar și când vorbesc despre mine.
Consider ziua aceasta o schimbare la față a jurnalului prieten.
Nimeni nu mi l-ar putea răpi.
Jurnalul anihilează oarecum încrâncenata singurătate.
Pentru mulți, dar și pentru tine, jurnalul e scris ca o justificare.
Dar nu voi accepta să mi se spună c-aș scrie pentru a fi publicat.
Mă refer la jurnal.

La nuntă.
Mi s-a spus că el, Costel Sofron, la închinat, mergea cu cascheta și punea banii în ea.
Mergea cu ea întinsă.
Ca cerșetorii.
Voi avea mereu un atu în a-mi justifica…*
…fond, care să fie OM, care să nu fie interesat în primul rând de partea materială.

Mama a aruncat pieile de la bou și de la vaca aceea.
Tăiați la nuntă.
Mirosea a hoit.
Și m-am dus în casă.
Când miroase a hoit nici amintiri nu mai poți avea.
Amintirea boului nărăvaș de exemplu.

Mi-a curs sânge din nas.
Așa se moare câte puțin?!
Nu știu.
Dar sângele mă dezgustă.
Sângele meu, vreau să spun.

Cristalele trebuie alese de noi în primul rând și apoi de către timp.

Timp închis.
Și măruntă ploaie.
Ca smiorcăielile unei fetițe.
„Phoenix“.
Dar să închidem pick-up-ul.
Să ascultăm ploaia!

Îi scriu și lui Marian Amariei.
Prin el țin legătura cu un paradis.
Deci el este o șansă.

Au apărut perele.
Întotdeauna prezența lor înseamnă pentru mine prezența toamnei.
Am dus butoaiele de vin (goale, desigur) și sticlele pe Borca.

Seară cu râsete. Cățel.
O adolescență plină de umor.
Râsul ne-a caracterizat în acei ani.
Era totul frumos, totuși.
Pentru că eram nebuni și inconștienți.
Pentru că jocul era adevărata noastră virtute.

Mă voi duce cu Steluța la zmeură, mâine.
Voi revedea munții.
Și mă voi simți bine pălăvrăgind cu ea.
Iubesc copiii care-mi spun ceva.
Îi iubesc pe toți, oricum.

Mănânc porumb fiert.
Motanul – cel mai umil dintre animale.
Mi-e tot mai silă de obișnuințe.
Și-n jur nu prea văd altceva…

O baie.
Anihilarea jegului dă sentimentul de năpârlire.
Uitându-te în oglindă, spălat, simți o clipă că miroși a marmoră.

I-am scris Doinei Nica.
Acestei fete trebuia să-i scriu mai repede.
E dulce.
Există polenuri ce nu trebuiesc supărate și nici irosite.

Ochii strângeau din gene.
Ca niște cucuvele.
Vântul zdrăngănea prin cireșul de afară.
Un volum cu poezii de Esenin se uita la mine.

• Fragment rupt din manuscris.