11 decembrie 1980
O veste care te-a amețit: Tuțu Lazăr a murit.
Atât.
Fără explicații.
A murit.
Cum!?
Cum!?
Cum!?
Cum să moară!?
Cum să moară!?
A murit.
Îți vâjâie capul.
Titel.
Tuțu, acum.
Adolescența ta.
Ce se-ntâmplă?!
Cine urmează?!
Este incredibil.
A murit.
Ce rost au explicațiile?!
L-a împușcat cineva?! La o aplicație?!
Îngrozitor!
Și tu! Tu având puterea să scrii asta, să te revolți scriind. De unde ai atâta putere sufletească?
Se adună prea mulţi oameni buni și morți în tine. Unde vor mai încăpea?!
Anul ’80, an tâmpit, bun de lepădat!
Stai la masă, îngrozit! Tuțu! Acel minunat băiat din liceu! Omul cu care jucai ore în șir fotbal și table. Cu care râdeai ca pe muchia paradisului. Pe care-l vedeai din când în când, după 1974, în hainele acelea verzi, militare.
Casa lui din Tulcea. Soția lui, numai ea acasă. Fata lui.
În vară te rugase să-i trimiți acea veveriță împăiată (vânată de tine, jupuită de Costel Șofron, împăiată stângaci de voi), pe la Tulcea nefiind. Veverița! Hm! Tuțu știa că trăiește. El se pregătea să râdă și să nu fie singur în casa lui. Să aibă și amintiri.
Era foarte cald când l-ai văzut ultima dată, acum câteva luni. În Borca.
Tuțu! Cu siguranță că nu crezi c-a murit. Pentru că numai de aceea ai puterea să te gândeşti la asta scriind. Azi, în laboratorul de biologie al școlii, te-ai așezat grav lângă un schelet. Și profesorul Doroftei te-a fotografiat stând pe scaun acolo, lângă acel schelet.
Azi te-ai așezat lângă un schelet. Și la trei ore îți este anunțată moartea unui mare prieten al copilăriei. Petrică Tătaru, Titel, Tuțu! Îngrozitor! Mari prieteni, cei mai mari prieteni ai copilăriei și adolescenței tale. Este îngrozitor! Cum să-mi pierd în așa hal copilăria!? Ce se-ntâmplă?! Cine urmează!?
Nu urăsc nimic cum urăsc moartea. Nu urăsc nimic; numai moartea o urăsc.
Ce cuvânt ar putea-o anula?! Aș inventa acel cuvânt?! Aș ști că nu am trăit inutil.
Plâng și nu am curajul să mă amăgesc că Tuțu e viu.
Sunt uluit! Durerea vine întotdeauna după aceea.
„Azi e 11 decembrie! Azi e 11 decembrie!“ repeta un elev în clasă, deși nu-l întrebasem. Dar el îmi spunea asta. Nu am înțeles de ce. Poate ca să nu uit că încă o bucată din ceea ce s-ar numi VIAȚA MEA s-a dus dracului!
Tuțu. Mi-amintesc ziua aceea de prin 1971, când am fost la Zănești, la ferma Traian, în practică.
Terminasem anul I. Era toamnă. Ploua. Ascultam meciurile de fotbal din cupele europene la un aparat de radio ieftin.
Atunci l-ai cunoscut pe Tuțu. Fusese exmatriculat de la un liceu. Din Piatra Neamț, se pare. Acum era-n anul III, la Borca. Și juca fotbal pe sub perii aceia din incinta fermei Traian. Era foarte „nervos“, juca dăruit, cu turbare. Pe sub perii aceia. Și era îmbrăcat într-o uniformă albastră pentru pregătire militară. Atunci.
Acum a murit într-o uniformă verde.
Tuțu Lazăr, John Lennon, Romain Gary.
Câtă tristețe în numai câteva zile!
Duminică (pe 14, deci), ai fost la Hangu. La înmormântarea lui Tuțu. Ai plâns în biserica aceea mare cât o cazarmă. Popii aceia nerozi vorbeau de „învierea generală“ și alte sfințietăți.
Ce mai rămâne de spus când încă un prieten a murit?!
O fetiță de trei ani se va întreba cândva cum era tatăl ei.
Îi vei pune la dispoziție paginile de jurnal în care vorbești despre el.
- În foto: Tuțu Lazăr (în centru), Bobi Oprișan (stânga) și Aurel Dumitrașcu (dreapta), pe când erau liceeni. Foto din Arhiva Aurel Dumitrașcu.
Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1977 – 1982“
