Sâmbătă, 21 ianuarie 1978
E frig pe vale.
Trei ore la școală.
Citesc și privesc „Modigliani“ de Nello Ponente. Un album excelent.
Și mă revoltă lipsa de gust, de cultură, de sensibilitate, de simț al valorii, al frumosului la toți profesorii și învățătorii din cancelarie.
Parcă-s o apă și-un pământ.
Parcă-s de la 1900.
Idei retrograde.
Gust îndoielnic.
Lipsă de bun-simț în a privi și a aprecia, în a repeta măcar genialitatea unor artiști. A lui Modigliani în cazul de față.
Vor fi zicând c-o fac pe deșteptul.
Nu-mi pasă când le-nchid gura cu anumite replici, repezite chiar. Nu-mi pasă pentru că nu pot permite denigrarea unor valori arhirecunoscute.
Mă simt străin între ei.
Râd pentru că se râde. Sunt pașnici. Dar lipsiți de orice sensibilitate. De gust să nu mai vorbim.
Au ceva propriu îmburgheziților.
Mi-e cam silă de cuvintele lor deseori.
Nu mă mai mir de ce elevii nu sclipesc aproape deloc. Un om căruia-i ceri doar banalitatea manualului, căruia nu-i spui nimic pentru bine și frumos sau să îi spui fără convingere, fără curaj, este un om ce riscă să nu spună nimic nou vreodată.
E trist.
Azi mi-e milă de toți profesorii și învățătorii care respiră în cancelaria școlii generale Sabasa.
Prefer să tac decât să mă cert cu ce nu poate fi schimbat.
Sau să plec.
Sau sfidez întristându-mă.
Mă duc cu Sanda Butnaru până în centru.
Mai zăbovim.
Voiam s-o văd pe Carmen.
Iubesc toți oamenii.
Rămân de neînțeles pentru mulți. Dar eu nu pot renunța la nimeni. Pentru că iubesc. Iubesc cu tot sufletul meu.
Cred că trebuie să rămân singur.
Pentru a putea iubi toți oamenii.
Pentru ca nimeni să nu-mi reproșeze că iubesc oamenii.
N-aș suporta asemenea reproșuri.
Deși de înțeles, azi mi se par inumane.
Sunt pentru singurătatea mea.
Și pentru bucuria și fericirea tuturor.
Eu știu și pot fi fericit datorită amănuntelor.
Carmen. Boby. Cățel.
Cuvinte.
Și e frig.
Și plecăm acasă.
Îmi iau ziarele de la poștă.
O scrisoare de la Lămâiţa.
Mâini.
Iubire.
Șubrezenie între noi.
Numai arta ne leagă serios, zice ea, după ce-i scrisesem eu.
Cred aceasta. E un adevăr.
În fine.
Stevan și… Doru Dăscălescu, câte o scrisoare.
Am de la „Cartea prin poștă“, 2 volume. „Barocul ca tip de existență“ de Edgar Papu.
Mă bucur.
Sunt trist de un lucru: a murit (din cauza inimii; a supărării – pentru că unicul lor fiu ar avea reumatism la inimă) soția lui Paulică Olaru, poștașul.
În toamnă el fusese operat de ulcer.
Nu i-au mai dat concediu. În ultimul timp făcea serviciu.
Îmi aducea ziarele, scrisori. Mi-a adus deseori.
Un om pe care-l prețuiesc și simpatizez.
Un prieten al sufletului meu. Chiar dacă dânsul nu știe.
Nu pot să nu sufăr din cauza tristului eveniment. Mi se pare chiar groaznic și insuportabil.
Cine mai spune că la urma urmei n-ar fi o absurditate viața?!
Un calvar pe care-l credem o fericire.
Din cauza speranței.
Din cauză că ne naștem însetați.
Și nemulțumiți pentru că rămânem nesătui.
Citesc.
Tai lemne.
Frigul e tăios.
Văd rugby. Franța – Anglia 15 – 6 pe „Parc des Princes“ din Paris.
Englezii au început mai bine dar francezii sunt admirabili în repriza a II-a. Eram de partea francezilor. Rugby-ul este un sport admirabil totuși.
Câtă forță, câtă viață! Și cât fair-play totuși! Nu se lovesc intenționat acei duri.
Vezi o grămadă de oameni.
Nu mai înţelegi de unde atâta rezistență.
Și-i vezi apoi cum e ridică încet, câte unul, și rămâne numai iarba și ei luptă din nou.
Sunt frumoși bărbații!
Înțeleg de ce puterea lor atrage femeile. Poate că datorită siguranței de care au nevoie femeile, protecţiei, afecțiunii.
„Club T“.
Muzică folk. Și poezie.
E minunat.
Nicu Alifantis. Mihaela Bustuchină. Adriana Ausch și alții. Cleopatra Lorințiu. Lucian Avramescu. George Țărnea. Cristian Dică. Marian Florea și alții.
Toți însă uniți sub steagul pur al bucuriei ARTEI.
Acasă.
Scriu puțin.
Citesc reviste literare.
Mă gândesc la multe.
Și renunț a mă duce la TV să văd un western.
Rămân să mai citesc și să scriu poate.
Niciodată nu ştiu exact ce voi face în intimitatea camerei mele.
Aud un vecin cum vrea să pornească o drujbă.
Și mă rog să nu reuşească s-o pornească.
Pentru că vreau liniște în seara aceasta.
Pentru că am nevoie de liniște în seara aceasta.
Oh! A pornit.
De s-ar strica!
S-a stricat.
Sper să nu mai pornească.
E 21.
Îi scriu o vedere Adrianei Condurache.
Mă doare suferința ei.
Repet: totul se cicatrizează, nimic nu se uită.
Și o scrisoare lui Ionel.
Citesc reviste.
Și-i liniște.
Și ochii mă dor.
