Borca, 11 martie 1984
Bunul și dragul meu boier,
Azi n-am văzut niciun înger beat, așa că-ți scriu, potopind astfel drumul până la tine – unde am să și ajung cândva, poate în cea vară, poate în astă viață.
Te îmbrățișez, mai întâi, pentru ultima ta seducătoare harababură[1]! Nu-i pot zice poem, deși e poem (cel puțin dacă-i dăm dreptate lui Tomașevski), nu-i pot zice roman, deși e un roman, nu-i pot zice carte deși e carte, așa că-i zic pur și simplu concert Dan David! M-a amuzat serios, mi-a căptușit viața cu bucurie, e aici cu mine (îți sărută și Tudorița o aripă!), au mai citit-o deja câţiva! Să nu mă pui (ce verb!) să fac nu știu ce comentarii prețioase pe marginea ei, să nu ai pretenția aceasta! Mă bucur că ESTE și tu știi că eu mă bucur sincer de lucrurile frumoase.
Prietenia nu ne stă în gât și dragostea nu ne dă pietrelor!
Merg deseori de unul singur prin cele orașe pustii și, cum merg eu așa, mă bucur că pot merge de unul singur, că suferințele mele sunt ALTFEL decât ale celorlalți locuitori, până la urmă simțind nevoia să-i mulțumesc unui Dumnezeu în care nu cred pentru că a uitat și-n mine niște foarfeci, atunci la început, că pot să viețuiesc numai cu cuvântul, cu triglifele lui.
Zău, bătrâne, în vremea noastră plină de rahat, e o mare fericire să fii poet, să ai acea nepăsare zeiască, să nu stai cu botul pe labe, la cheremul stomacului, la cheremul tuturor acestor crize de care biblioteca nu știe și nu vrea să știe.
Hai să-ți zic trei versuri ale unui anonim, versuri pe care le-am învățat din „Dictionnaire érotique moderne“[2] al profesorului „de langue verte“ Alfred Delvau[3] (n-are nimic cu pictorul Delvaux[4]! Acesta e un minunat geniu!).
Ascultă:
„Le roi fout la reine – ou son page,
Le vieillard fout sa bonne – un peu,
Et le pauvre fout– ce qu’il peut.“
Erai tare frumos în ianuarie, în București, m-am bucurat că erai așa, niciodată nu te văzusem așa frumos! Și fata aceea cu care erai, zău așa, era prea dulce, unde naiba ai găsit-o?!, de mult nu văzusem o așa minune, o așa nebunie surpată spre un muritor – zicea ea că-ți va da niște pastile pentru boala mea socialistă, deci îi poți aminti că mai am nevoie de grija ei comprimată. N-am zis „de grijania ei“, de grijania ei ai tu nevoie, fericitule! Dacă nu ți se uzează gura, sărut-o și din partea mea și spune-i să rămână frumoasă, că numai Frumusețea salvează timpul de acum al Republicii!
Mă uitam la „ziariștii“ aceia „inteligenți“, plini de principiile lor de-o zi, propunând mascarade (în care un talentat și naiv Vasile Morar[5], am văzut, a picat! – păcat – dar e păcatul lui, fiecare pasăre pe limba ei…), de aceea poate mi-ai părut așa de frumos și liniștitor!
E atât de important să nu intrăm în găști puturoase, în ciocârliile de birou, în toată zăpăceala asta care naște împărați de plastilină! BIBLIOTECA, bătrâne, iată unicul ținut în care pustiul și abjecția nu pot înflori. Te-aș provoca la duel, dacă ai iubi proștii! Și nu te-aş ucide! Te-aș lăsa doar să plângi lângă o pădure, pe un munte. Apoi te-aș primi în casa mea!
Suntem prea talentați pentru a ne duce talentul la Muntele de Pietate! O știm fără infatuare, o știm pur și simplu.
Revin: mă uitam la acei „ziariști“. Pentru ei poezia e un scop! Ceea ce e tare stupid! În timp ce, în cazul meu, eu sunt scopul poeziei. Nu eu am ales-o, ea m-a ales pe mine. Pentru poezie nu optezi. Poezia nu e o meserie. E un chin, poftim, dar nu meserie. Tot ce este prea clar se dăruiește uniformizării. Despre principii, nu vreau să tot vorbesc. Principiile se preiau întotdeauna, „se communiquent“ cum zicea și Artaud[6].
Detestabil tot acest omăt înalt și prost! Numai căldura mi-e dragă!
În aprilie mă duc la Iași să dau cinci examene! Nu învăț. Cel mai des mi-e suficientă încrederea în inteligența mea, în nenumăratele lecturi exterioare oricăror bibliografii „indicate“. Numai să se facă odată cald!
Luca Pițu mi-a promis Wittgenstein – Doamne, austriacul acesta copleșitor! Sunt bucuros că-l voi citi! Jurnalul lui Baudelaire este încântător! Poemele lui Pierre Louÿs[7] – detestabile și fermecătoare. Artaud – de citit tot! Am găsit și o poză cu el în „L’Express“. Păcat că nu ți-o pot trimite! Citesc ultima carte[8] a lui Alex. Paleologu. Îl iubesc foarte mult pe acest domn!
Încă n-am ucis-o pe Tudorița, minunea asta nuligestă, nebunia mea cât un imperiu! Facă-se bine să trăim încă! Gândul ei bun și tânăr pentru tine!
Nu mi-a plăcut… sintagma aceea: „evanghelia paradoxalia“!
Am primit și scrisoarea ta din ianuarie!
A apărut cartea lui Daniel[9]! M-am bucurat! Nu e rea! Dar e prea aiurea alcătuită!
Eu nu apar prea curînd! E penibil! Dar nu am mai sunat pe nimeni! Să-i sune moartea și ei s-o primească dacă pot! Mulțumesc încă o dată pentru concert!
Te îmbrățișez cu gândul cel bun,
aşteptând VARA!
Aurel Dumitrașcu
[1] Aurel Dumitrașcu se referă, probabil, la volumul „Lorelei“, apărut în 1984.
[2] Volum publicat în 1864.
[3] Alfred Delvau (1825 – 1867) jurnalist și scriitor.
[4] Paul Delvaux (1897 – 1994) pictor belgian. Asociat cu postimpresionismul, expresionismul și apoi cu suprarealismul, a devenit faimos îndeosebi nudurilor pe care le-a pictat.
[5] Vasile Morar (n. 1946) – scriitor. Profesor universitar.
[6] Antonin Artaud (1896 – 1948) poet, dramaturg, eseist, actor și regizor francez, asociat cu suprarealismul.
[7] Pierre Louÿs (1870 – 1925) scriitor.
[8] Probabil se referă la „Ipoteze de lucru. Studii și eseuri literare“, editura „Cartea Românească“, București, 1980.
[9] Daniel Corbu – „Intrarea în scenă“, editura „Albatros“, București, 1984.
