Cândva spuneai că între oameni nu există decât diferențe de posturi.
Trebuie spus: diferențe de posturi și de conștiință.
Aseară ai avut o discuție cu un așa-zis activist de partid.
Geană îl cheamă.
Știai că e un semi-idiot dogmatizat. De fapt e un idiot.
De ce idiot?
În acea oră de discuții cetățeanul ăsta ți-a „probat“ (cu martori) pe toate căile câtă îngustime stăpâneşte și ce post pe care nu-l merită sub niciun chip ocupă.
Neavând nicio stimă pentru cultură (ți-a venit greață când te-a întrebat „cine e Nichita Stănescu“!), raportând totul la oile și la vacile Borcăi, fiind convins că oamenii trebuie convinși cu parul să țină vite (o, Doamne al lui, dar ce-ar fi o istorie clădită cu parul?! – nici măcar istorie nu s-ar numi, poate doar criză de nebunie a ignoranței unor neaveniți), după cum era convins că Ceaușescu e cel mai vinovat dintre toți pentru, printre altele, prea marea libertate dată tuturor (l-ai întrebat ce înțelege el prin libertate? – a ocolit un asemenea greu răspuns). Tonul pe care credea și spunea că arta în general e rahat, „câcaturi“ cum se exprima, ferma lui convingere că el a făcut ceva pentru oamenii acestui loc – deși, desigur, n-a făcut nimic; până și modul lui de a vorbi în ședințe e un exemplu de incompetență și dogmatism cras (te întreba pe tine ce-ai făcut pentru Borca? – desigur, discuția în acest sens era puerilă, însă-i făcea „plăcere“ – de parcă un poet poate fi raportat la incultura unei comune unde a trăit din întâmplare mai mulți ani și nu la cultura țării). Orgoliul lui mărunt, al acestui cititor de ziar „Scânteia“, convingerile lui luate din ședințe („la o ședință ni s-a spus că…“ era replica lui înzecită!) și spuse cu o seninătate imbecilă, tot limbajul lui golit de sens, nu dădeau decât panorama caricaturală a unui idiot care ocupă un post în Partid și consideră că, din acest motiv, are și o conștiință a comunei (ca să te raportezi, ca el, la comuna aceasta). Niciodată nu va fi mai bine atâta timp cât între cadrele lucide ale Partidului vor exista astfel de găgăuți, de orbi și surdo-muți.
Borca e o localitate tulburătoare, natural vorbind, cu o populație eterogenă în ceea ce privește profesiunile, aplatizată însă în proporție de cel puțin 80% în ceea ce privește conştiinţa, o comună în care evoluția e o iluzie, cetățenii involuând de fapt.
Confortul material este o minciună dacă poate să fie crezut ca grad de conștiință.
Tovărășelul acela era mirat că tu nu ești în nicio organizație de partid aici, de parcă e obligația ta să întrebi când e ședință și nu a lor să te anunțe (din acest motiv se pare că ai și căzut de prin scriptele lor de evidențe) de parcă n-ai fi cu cotizația „la zi“, de parcă-n ședințele de la Sabasa (par example) s-ar fi discutat vreodată serios, constructiv. Se adună acolo o duzină de țațe care se ceartă de la rahaturi în două din trei ședințe, câţiva bărbați care repetă la infinit aceleași angajamente pe care nu le respectă, se face o repetiție perpetuă a litrilor de lapte contractați și a costurilor brânzei, uneori se citește câte un material la care femeile dorm iar bărbații ascultă fără a înțelege, etc.
Nu caricaturizezi, pur și simplu așa se fac aceste ședințe ce i se păreau filosofului de aseară esențiale în viața unui comunist.
Doamne al lui, i se va da Legiunea de Onoare pentru mucezit în ședințe!Puah!
Și vai de noi atâta timp cât la conducerea comunelor vor continua să fie promovați docili din ăștia cu o stridentă „calitate“: idioțenia.
Știe toată lumea lucidă și cinstită că țara aceasta nu e o ședință și că sub nicio formă comunismul nu trebuie să devină apanajul unor idioți. O idee minunată riscă să devină o incompetență generală, în loc să fie lumină.
Sunt foarte multe de spus.
Ai scris despre cazul de aseară doar pentru a spune o dată-n plus celor de după noi că erau multe mere putrede prin patrie cândva.
21 iunie 1982
Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1970 – 1982“
