În Arhiva „Aurel Dumitrașcu“ se păstrează, recuperate recent, majoritatea celebrelor „40 de scrisori de înțelepciune“ pe care poetul Aurel Dumitrașcu le trimisese prietenei sale Tudorița Gavril. Epistolele, extrem de importante, nu fac parte din seria de „corespondență cotidiană“ care a apărut, într-o ediție destul de ciuntită, în urmă cu șase ani, la editura Muzeului Literaturii din București sub titlul „Scrisori către T.“, fiind gîndite ca un adevărat epistolar duhovnicesc menit să salveze ce se mai putea salva din sufletele unor tineri îndrăgostiți. O spune, de altfel, chiar Aurel Dumitrașcu, într-o însemnare de jurnal datată 3 octombrie 1983: „Îi vei scrie patruzeci de scrisori. Jour à jour. Dacă patruzeci de doze de înţelepciune n-o salvează şi nu te salvează, va trebui să te sinucizi. Pentru că, simţi, după atâta timp n-ai mai putea continua.“
Pînă la publicarea în volum a acestei fabuloase corespondențe, oferim cititorilor o nouă epistolă expediată în urmă cu 38 de ani.
Fabian ANTON
„N-aș vrea să te supăr, deși te-am supărat
destul și am fost supărați destul
și poate mai sunt câteva umbre de supărare“.
T.
Draga mea,
Azi n-am mai ascultat muzică. Azi am fost trist ca un mușuroi din care furnicile pleacă. M-am simțit rău. Medicamentele pe care mi le-a dat Mihai n-au schimbat mare lucru. Uneori îmi doresc să am o boală gravă, să stau într-un sanatoriu, să nu mai văd pe nimeni o vreme, să stau departe de toți și să scriu. Să scriu o carte despre durere și singurătate, o carte pe care oamenii să o citească într-o zi și să se sperie de cât de rele sunt durerea și singurătatea. Gura ta rămâne în continuare închisă parcă într-un vitraliu; aproape aș zice ca Virgil Mazilescu: „gura ta ca un semnal rătăcit.“ Numai prostii vorbeam azi în stație, eram totalmente impersonal. Și mi-e atât de dor de tine încât uneori te întreb banalități sau dacă mai vii pe la mine, deși am zis că n-am să te mai tot chem, că tu singură ar trebui să te decizi. Și chiar așa e: dacă tu vrei să înveți și să faci niște lucruri, ar trebui singură să te hotărăști să vii chiar foarte des, în orice caz în limita posibilităților. Casa mea ți-e întotdeauna deschisă, întotdeauna te aștept. Nu mai știu dacă mă iubești, acum nu mai știu. Peste unsprezece zile voi plânge poate, dar nu mă va mai interesa. Îmi dau seama că nu recitești scrisorile mele sau că înțelegi foarte puțin din ele. Prea multe lucruri care nu se mai pot explica. Lipsa ta de entuziasm în a face acele lucruri minunate pe care le visai sau le visezi (deși nu știu ce să mai zic și cred, din moment ce dai impresia că ți-e indiferent dacă vrei să te faci actriță sau… filatoare!) se adună cu lipsa de entuziasm de a mă avea în preajma ta. Nu am mai întâlnit om ca tine!! Dar încep să n-o mai spun cu admirație. Da, nerăbdarea mea nu mai poate supraviețui mult dacă nu te schimbi. Emoția?! Bine, dar dacă te-aș emoționa chiar așa cum spuneai uneori, n-ai alege să-mi scrii doar pentru a-mi căuta vinovății din urmă, ci mi-ai spune că te emoționez cumplit pentru că mă iubești. Dar sunt lucruri pe care le-am mai spus deja. Mă-ntrebam aseară: – Ce să-i mai spun despre noi?! Doar îi spun de câteva zeci de zile!
„Vii la mine duminică?!“ Și muțenia ta de-acum enervantă. Te iubesc enorm, dar fă ce vrei! Nu se poate să nu simți că m-ai adus în acel con ce face o subțire legătură între disperare, iubire și dispreț. În câteva zile voi putea trece de la iubire la dispreț, chiar dacă mi-am dorit și-mi doresc cu tine numai iubire, împăcare și înțelegere. Repet: sunt mândru că și de data aceasta nu mi-am bătut joc de cel mai important sentiment omenesc: IUBIREA. Oricâte greșeli aș fi făcut, am rămas totuși bun, iubitor și încrezător întru tine. Că bunătatea, iubirea și încrederea din mine par a fi călcate în picioare de tine, nu mai contează. De fapt, o faci împotriva ta însăți. Am ținut întotdeauna la onoare și știu că nu mă voi dezonora pentru nimeni, nici pentru tine. Poți să crezi tu la infinit că ești bună, T., dacă nu dovedești prin viața ta zilnică bunătate înseamnă că ești cu totul altfel. Vezi, spui că vrei să faci teatru (la urma urmei: să te educi – fiindcă poți să nu izbutești, dar ai rămâne cu o educație deosebită, fapt ce se poate întâmpla numai printr-o educație în planul artei, de partea artei!), dar nu faci nimic din proprie inițiativă în acest sens, nu întrebi nimic, poate ți se pare că știi deja prea multe!? Spui: „cred că am să vorbesc de acum“, dar nu arăți primii pași spre aceasta! „Nu știu“-ul tău este tot mai urât și viclean. La ce-ți folosește neclaritatea aceasta? Fiind atât de ascunsă, nu înseamnă că te porți neapărat ca o femeie, ci că ești (Doamne ferește!) un om viclean. N-aș putea pricepe când ai învățat viclenia, dacă ar fi așa !?! Nu te supăra că scrisorile mele te descos, că-n scrisorile mele găsești atâtea vorbe la adresa ta, uneori nu tocmai plăcute! Dă-ți mai bine seama că tu nu-mi spui mai nimic și că felul tău de a te comporta mă face să nu știu mai nimic despre tine, să fac uneori afirmații ce, într-adevăr, pot fi neadevărate, dar sunt valabile fiindcă ele reflectă nevoia mea de limpezire, limpezire la care nu știu de ce nu participi. Oare vorbesc atât de încâlcit încât nu pot fi înțeles?!
Am pus un disc cu muzică grecească. Pentru a crede că ești aici cu mine și asculți! Azi am simțit cumplit nevoia să te mângâi pe păr și să te sărut. Și am simțit la fel de adânc nevoia să te aud cântând, chiar dacă ți-o spuneam pe drum, deci într-un loc inadecvat pentru a cânta. Dar tu nu ai zis: „Dar aici nu pot cânta!“, ci ai spus „Nu!“, de parcă ai fi spus: „Ce tâmpit poți fi că-ți trece prin cap să-ți cânt pe drum“. Ce să fac și eu dacă mi-e dor de tine peste tot!?
Totul a fost frumos între noi și ar trebui să continue la fel de frumos! Dar numai cu dorința mea nu se poate continua! Ar trebui să simți și tu la fel. Dar repet: fă ce vrei! Chiar dacă încă nu mă pot abține să nu te și rog să-ți revii, să nu te mai cramponezi doar de lucruri mărunte și neserioase la urma urmei – lucruri mărunte care, am văzut, sunt rodul unor neînțelegeri prostești, rodul unor greșeli ale mele pe fondul tăcerilor tale. Iartă-mă, te rog, dar nu pot să te mai văd ca pe un înger din moment ce te încăpăţânezi să taci. Robert Musil a scris despre „omul fără însușiri“. Pentru mine „omul fără însușiri“ este omul fără opinii. Știi foarte bine că se poate crede deseori că a nu vorbi înseamnă a nu ști nimic să spui, ceea ce nu e deloc o cinste. N-ai văzut, de exemplu, cine nu răspunde niciodată la ore? Cei ce sunt… De ce naiba trebuie să ajung la astfel de considerații logice când singurul lucru logic ar fi acesta: să vorbești. Ce „scuze“ mai poți găsi pentru faptul că nu vorbești, zi și tu, dragă T.!?
Mi-ai spus în ultima scrisoare a ta că știi că uneori îmi trece prin cap că ești o proastă!
Sigur că da, T.; după atâta inexplicabilă tăcere, e logic să-mi treacă prin cap teama că ești tare proastă de fapt.
Știi ce e nedrept în toată povestea noastră, privit din exterior: faptul că, la inteligența pe care se spune că o am, dau prea multă dovadă de răbdare și înțelegere.
Îmi vine în gând, din nou, acel pasaj din romanul manuscris al lui George Ostroveanu, pasaj în care vorbea (cu date psihologice) despre vocea plăcută doar ca reflex al unei grosolănii interioare, statice.
Vreau să te privesc în ochi și să-ți sărut limpezimea lor! Vreau să-ți sărut mâinile și gura investindu-le astfel cu unica frumusețe pentru care sunt și făcute: aceea de a fi iubite și prețuite. Dulce și blândă era vocea ta în zilele în care-mi spuneai că nu poți trăi fără mine, când știam perfect că până murim va fi totul minunat între noi. Într-o zi ai simțit că nu mă mai iubești cu tot sufletul și te-ai grăbit să-mi comunici această nedreptate care ar fi mâhnit pe orice băiat îndrăgostit, nu doar pe mine. Te-ai grăbit să-mi spui ceva ce apăruse pe fondul supărărilor tale de acasă (pe care eu, da, nu le înțelesesem cum trebuie, dar și fiindcă tu nu îmi spuneai aceste lucruri ce te mâhneau!), ceva în care nici tu nu credeai dar ai vrut (de ce?!) să te obișnuiești să crezi. N-am trișat nicio zi de când te cunosc și nu mi-aș permite niciodată să te amăgesc, chiar dacă aș ajunge să cred (ca tine) că te iubesc mai puțin, ceea ce e totuși imposibil în ceea ce mă privește, întrucât simt că am disponibilitatea de a te iubi nebunește până aș muri!
Cât de naiv și bleg sunt uneori în aceste epistole! De câte ori dau impresia că vorbesc prea mult de mine, că „mă laud“, deși nu-mi stă în caracter! De câte ori stau în genunchi în aceste epistole și te rog să te-ntorci, cum niciun băiat n-ar face!
Sunt „scuzat“ că ajung la aceste „umilințe“ de faptul că te iubesc cu tot sufletul. Dar când îți spun eu că te iubesc, aceste cuvinte se pare că nu-ți spun nimic. O să te simți bine atunci când o să-ți spun că te urăsc, poate.
De fapt, nu știu dacă am să te pot urî vreodată. Asta ca să fiu foarte sincer. Dar renunțarea ta nu mă va liniști nici în bine nici în rău. În fond, știu foarte bine că renunțarea ta te va îngenunchea în primul rând pe tine, că pe mine mă va salva totuși poetul.
Poate că tu nu pricepi nimic din condiția unui om care face artă, că doar ți se pare că știi ce sublim și greu e să faci artă! „Neștiința“ ta în acest sens ar clarifica totul. Dar n-ai mai merita să te bucuri de ceea ce fac oamenii de artă, dacă știi să-ți bați joc de unul dintre ei. Muzica?! Pentru toți! Dar de ce s-o asculte și cei care n-au pic de respect pentru cei care o fac?!
E ca și cum ar asculta muzica lui George Enescu încântaţi într-o sală de concert, iar când ies afară și-l întâlnesc din întâmplare pe însuși divinul George Enescu, să-l scuipe sau înjure. Ți-amintești și acel cântec al lui Șeicaru, pe versurile lui Păunescu: „Actorul“. „Dă-l dracului, e un actor!“.
Nu voi suporta niciodată imbecilii, oricine ar fi! Și voi continua să mă simt bine dacă mă detestă imbecilii și mă prețuiesc oamenii culți, oamenii de bun-simț.
Ți s-o fi părând că sunt „bătrân“ pentru tine, dar mă gândesc că nu poți gândi precum măcelarii. Pentru că numai măcelarii judecă ființele după „fibrele“ cărnii, după vârsta cărnii. Dar ia amintește-ți ce urât miroase carnea de om la o zi după moarte! Poate că spunându-ţi aceste lucruri, vei înțelege o dată-n plus de ce spun (și nu doar eu) că sufletul unui om e important, că important și de iubit e ceea ce face el minunat, viața lui spirituală, nu cea animalică. Orice idiot se poate culca cu o femeie, poate transpira cu o femeie, poate face și copii. La fel, și vacile! Ce e un om fără educație?! Se vede peste tot, mai ales la Borca: un animal. Un animal cu pretenții. Pe dracu’ cu pretențiile lui! Ce pretenții să aibă imbecilii, ce vor dacă nu s-au modelat deloc? Să nu punem ideea de egalitate și-n relațiile cu porcii!
Cine a spus că „Omul este om pentru a defini omul“?! Nu mai rețin. Dar, într-adevăr, omul poate „defini omul“ pe cale spirituală, nu… sexuală.
Ce rost o fi având să-ți spun aceste adevăruri arhicunoscute dacă tu poate nu-ți dai seama?! Și dacă-ți dai seama, T., de ce nu iei atitudine?! Cum să iei atitudine?! Simplu. Spunându-mi „Aiurelule, pricepe că sunt mai tăcută, mai puțin vorbăreață decât tine, dar te înțeleg și sunt de acord cu ideile tale de frumusețe. Ca și tine, poate că simt la fel, poate că m-am prostit într-un timp, dar n-am sfârşit în a te iubi și prețui. Ia-mă așa cum sunt, dacă mă iubești. Vreau să ne facem numai bucurii și sunt dispusă să răspund iubirii și prețuirii tale tot cu iubire și prețuire. Numai înțelege-mă, ai încredere în mine.“
Și aș crede, T. Dar așa, fără nicio vorbă clară și serioasă, când vezi ce nebun sunt după tine, cum să mai fiu „normal“, cum să mai fiu liniștit?!
Promit că-n scrisoarea a patruzecea, dacă nu vei reveni, să-ți vorbesc despre turmă și Dumnezeu. Când Păunescu spunea într-o poezie că „Pe pământ, idioții au arme“, el se referea nu special la revolvere, ci la posibilitatea de a ajunge foarte ușor de la prostie la crimă. Crimă nu e doar uciderea unui om, John Lennon de exemplu. Crimă este și să-ți bați joc de sentimentele sincere ale unui om. Crimă este orice minciună care provoacă răni. Crimă e deseori și tăcerea. Eu nu pot uita că, de exemplu, fasciștii au trimis mii de oameni în crematorii fiindcă „n-aveau chef“ să dea nicio explicație, pentru că tăceau în fața miilor de nevinovați care în viața de zi cu zi erau strigați sau numiți: mamă, frate, soră, copilul meu, tatăl meu, bunicule!, bunicuțo!, iubita mea, iubitul meu, învățătorul meu, etc.
Nu te supăra dar viața noastră nu poate să nu se lege de istorie, de ceea ce a făcut rău și ireparabil tocmai muțenia, tăcerea. Tăcerea a însemnat deseori și a îngădui trimiterea în pușcării a unor oameni care luptau prin cuvânt sau cu arma în mână pentru demnitate și libertate! Nu-ți țin lecții de istorie, dar sunt gânduri de elementar bun-simț.
Nu pot îngădui nimic ce e împotriva iubirii.
Cât de mult simt azi nevoia să te sărut!
Nu e nimic mai frumos între doi oameni tineri decât sărutul! Știi și tu aceasta! Te vei fi strâmbând citind aceste cuvinte?! Dar vorba proverbului dumitrașcian: „Fiecare se strâmbă pre limba lui“.
Poate ți-am mai spus acest cântec antic de dragoste aparţinând grecilor, dar ți-l mai spun o dată:
„Tineri, veniți să cântaţi, veniți să vedeți, veniți să aflați cum începe iubirea. Ea începe de la ochi, se coboară la buze, de la buze alunecă la inimă, și în inimă prinde rădăcini. Când ne-am îmbrățișat, frumoasa mea, era noapte, cine ne-a văzut? Noaptea și aurora, stelele și luna. O stea a coborât și a spus mării, marea a spus vâslei, vâsla corăbierului, și corăbierul a cântat-o noaptea la poarta frumoasei sale.“ Ți-a plăcut? Îți place?
André Gide, marele scriitor francez, ne atrăsese atenția cândva: „Să nu te îngrijești să pari, a fi e important!“
E 19 și 30. Ascult emisiunea lui Păunescu. „A venit, a venit toamna“ zice dulce Nicu Alifantis. Cred că asculți și tu, înger tăcut până când!
Îi ajunge acestei zile ce am spus până aici! Noapte bună!
Aurel
Borca, 3 noiembrie 1983
