Dragă Aurel Dumitrașcu,
Am citit cu admirație invidioasă manuscrisul volumului dumitale de care am fost chemat să mă ocup, în redacția Editurii Cartea Românească. Este neapărat necesar să ne vedem și să stăm îndelung de vorbă – una sau două dimineți – pentru ca în locul acestui manuscris (care, pentru mine, ca vechi amator de poezie, a fost o revelație: UN POET!) să putem așeza peste cîteva luni în bibliotecile noastre un volum care să fie – exceptînd cîteva poeme mai puțin reușite – chiar transcrierea în literă de tipar a acestui manuscris (iar nu a unuia masacrat, ați înțeles despre ce e vorba).
Dacă era vorba numai de eliminarea, să spunem, a o cincime din manuscris (din rațiuni estetice și nu doar din rațiuni estetice) făceam astă operație singur. Dar, fiind un editor cu oarecare experiență, îmi dau seama de riscul pe care l-ar fi presupus această operație (oricum neplăcută și de zece ori mai neplăcută în absența autorului): aceea de a (din nou: mă-nțelegi) bate pasul pe loc. Deci (iartă-mă că nu am talent epistolar; nu am nici un fel de talent):
1) trebuie să ne întîlnim (acasă am telefonul) 15.38.61; dacă nu răspund eu, spune, rogu-te, că mă cauți din partea domnului Bălăiță);
2) am nevoie de cîteva poezii – cum să le spun? – despre locurile în care trăiești (sate, mînăstiri etc.), poezii la fel de frumoase ca și celelalte. Nu concesii (deși, în fond…) ci poezii frumoase care să-mi dea curajul să mă sprijin de ele ca de niște cîrji de argint pentru a înainta superiorilor mei ierarhici o carte pe care un om de bună credință să nu o poată nici înapoia editurii, nici propune să fie „refăcută în punctele…” A treia oară: înțelegi, nu?
Domnule, dacă nu mă înșel eu (și în această privință mă înșel rar, – era să spun: nu mă înșel niciodată) dumneata, ca poet, ești cineva!
Florin Mugur
Scrisoare inedită din Arhiva „Aurel Dumitrașcu“
