*

Hoinărești pe Scoruș, mai întâi. Nu fusesei de mult. Pârâul acesta îți povestea câte ceva despre copilărie. Era cald, era liniște. Te-ai uitat la apă, la pietre, la copaci. Întotdeauna descoperi câte ceva. Și te bucuri. Tu îmbătrâneşti greu. Ai simțul valorilor, azi, știi să vezi clar faptele, dar ești ca la 18 ani, entuziast și aiurea, bun și naiv, cinstit și cu tupeu.

*

Muțenia ei – n-ai s-o uiți niciodată.
Era o bucurie și o mirare, toată.
Sânii ei erau nu două mere domnești, ci o livadă.
Acolo, pe mușchii blânzi ai pădurii, ai simțit din nou c-ai vrea s-o păstrezi pe M., că ai vrea să nu te mai rătăcești.

*

Trupul ei era o rugăciune rară.
Iubirea voastră nu poate fi uitată de pădurea aceea.

*

M. nu este o baricadă pe care a trebuit s-o cucerești. Ea este ca o nouă viață care te roagă să n-o ratezi.

*

Iubirea dintre voi devine o religie pe care n-o veți mai putea părăsi.

*

Noaptea a fost un chin învins cu greu.
M. umbla prin tine, goală, minunată, pură.

*

Ploaia continuă. Spre bucuria ta. E un sentiment uimitor cu ploaia: toți sunt triști că plouă, nu le convine ploaia, în timp ce pe tine te fericește pur și simplu.
Un fenomen invers minunat.

*

Poate că și trupurile au lumină.

*

Ploaia.
Umbrela luată în București îți permite să umbli fluierând prin ploaie, îți permite s-o vezi mai de aproape.

*

Femeile sunt bucăți de disperare.
Sau exasperarea suavă a bărbaților.

*

Ea este cea mai mare pierdere a sufletului tău. Atunci când îți vine în gând, absența ei te doare așa mult încât îți dau lacrimile.

*

Sărutul ei era o întruchipare a nemuririi.

*

Pe patul acela ai învățat cândva fericirea.

*

Un om pe care vei sfârşi prin a-l căuta…

*

Ești prea nebun ca să-ți dai seama ce mai iubești.

*

Ploaia n-a încetat.
Azi ai primit tare multă liniște. Ai și scris.
Ca un eretic.

*

Seara, ca o mărgică de mangal.

*

Lumina n-a mai venit.
A venit ploaia.
Și întunericul.
Mama ți-a dat o lumânare groasă, înaltă. Ai aprins-o și ai citit mult.
Ploua.
Ai deschis fereastra și ai stat cu ploaia.
Nu, nu erai singur.

*

Borges, la 7 ani, a publicat un Ghid de mitologie greacă. La 8 ani, prima sa povestire. A învățat italiana ca să-l poată citi pe Ariosto. Apoi araba.

*

Continuă să plouă.
Mărunt, dar plouă.
Valea e albă ca sugativa.
O răcoare aleasă îți inundă camera.
Te gândeşti la A., la tristețea din spatele zâmbetului său.

*

Seara ai din nou discuții cu mama.
Ea are câteva idei ale ei și nu acceptă nici prin absurd că tu trebuie să fii lăsat în pace, că nu-i ceri nimic, decât puțină înțelegere, puțină prietenie.
A fost bună în general, dar niciodată nu te-a înțeles. La orice discuție cu ea te simți ca un om pe eșafod, privit de mii de oameni, dar nici măcar o privire nu e de partea acelui om.
Nicio clipă nu poate pricepe că nu ești ca ceilalți, că poezia este sensul existenței tale, că nu te pot interesa lucrurile obișnuite din jur.

*

Prostia e cel mai mare rău din lume.

*

Nu poți fi vinovat că ești tânăr, că iubești toți oamenii și ai prieteni, nu poți fi vinovat că trebuie să fii mereu civilizat, plin de bun-simț, iubitor.

*

Numai poezia te înțelege.
Și ploaia poate.
Și oamenii care trăiesc prin artă, ca tine, pentru OM și BINE.

*

Îți reproșezi (!) că ești așa bun, că iubești așa mult casa aceasta și munții încât nu poți da dracului totul și să pleci definitiv, oriunde.

*

Neînțelegerea derivă din prostie.
Și împreună sunt marele rău al omenirii.

*

Asculți muzică cu un volum maxim pentru a te liniști. E singurul remediu. Parcă nici ploaia nu mai e o şansă în seara aceasta.

*

Nu mai plouă.
Apa sună ca whisky-ul în gâtul unui bețiv.

*

Și manuscrisele. Ți-e plină casa. Ieri ai făcut o selecție printre cele scrise anterior. Te gândeşti la o carte. Dar ți se par neînsemnate aproape textele pe care le-ai scris până azi. Poate că abia în ultimul timp știi tonul tău, știi ce scrii, ai o știință și a scrisului, nu numai acea veșnică învolburare de sentimente, stări, cuvinte scăpate din frâu, lipsă de substanță în detrimentul muzicii poemului.

*

Nu poți suporta gândul că atât de mulți profesori consideră elevii ca pe niște obiecte de inventar și nu ca pe niște oameni, fiecare cu personalitatea lui.

*

Valea e tot închisă, cețoasă, ca o cutie de chibrituri, ca un picior ascuns.

*

Înnorarea ca o prescură dată tuturor…

*

Miroase a cărți pline de frunze.

*

Umbli prin livadă ca un nebun. Dar e tare fain așa! Minunile pe care le găsești prin iarbă, prin crengi, printre pietre, au mai mult farmec decât orice nestemate.

*

Aveai nevoie de liniște, măcar în această toamnă.
Azi nu poți fi liniștit.
Norocul nu știe să-ți surâdă. Și tu nu mai crezi de mult în întâmplări fericite.
Dar a pleca înseamnă a mai câştiga de partea omenirii un pustiu. Pentru că tu nu suporți pustiurile.

*

Singurătatea este deprimantă de un timp.
Femeile te-au făcut să uiți, măcar pentru un timp, că ești un blestemat.
Poate că de aceea le iubești așa mult.

*

S-a înnorat din nou.
Tu, la fel.

One Reply to “AUREL DUMITRAȘCU – JURNAL DE IDEI (1)”

Leave a Reply

Your email address will not be published.