Pleci la Pârâul Ungurului.
Curînd după aceea, începe să plouă. O ploaie albă, cețoasă, cu scurte iluminări; o îmbălsămare cu răcoare.
Te afunzi prin pădure, căutând pâlcurile de fagi, fascinat de strălucirea frunzelor ude; stai la margini de scorburi, minute în șir, îngândurat, într-o liniște aproape mormântală, încât ai sentimentul că ești un reflex al naturii, o emanație gânditoare a acelei aparente nemișcări.
Aproape organic simți nevoia de a umbla prin păduri, singur, căutând toate acele hățișuri irepetabile, toate acele uimiri ce te încarcă parcă de semnificații și plânsete nemaiauzite.
Asculți pădurea, asculți toate acele sunete pe care știi că nu le-au auzit prea mulți oameni.
Și plouă.
Și tu umbli jumătate de zi prin pădure, sălbăticindu-te aproape, udându-te tot la picioare, cufundat totuși în alte simțăminte, umbli și o „nepăsare“ istorică poetizează parcă în creierul tău.
Te odihnești umblând, colorându-ţi privirile cu toate luminile și umbrele pădurii.
Te întorci pe jos, zece kilometri, adăpostit sub o umbrelă, cu veșnica geantă-cilindru agățată de umăr, liniștit și nu prea grăbit, ca un feudal.
Plouă.
Plouă și tu știi că ești dintre cei vorbiți cu zeii.
30 iunie 1982
