31 martie 1982
E-n 31 martie. Domnul Nichita Stănescu împlinește 49 de ani. Seara, după 19 (venind de la Poiana Teiului; mai întâi, cu o remorcă, până la Farcașa; apoi, cu un camion, până la Pârâul Pintei; de acolo ai venit pe jos, era-ntuneric când ai trecut Rateșul), l-ai sunat să-i spui „La mulți ani!“.
„Te sărut, bătrâne!“ au fost primele sale cuvinte după ce o voce de femeie (Dora?) i-a strigat: „Aurel Dumitrașcu!“ A spus că-l emoționează foarte plăcut faptul că l-ai sunat să-i spui „La mulți ani!“ Ți-a mulțumit pentru scrisori, precizând că le-a citit și te iubește pentru cum ești.
„Cum vă mai simțiți?“ „– În acest moment, în care vorbesc cu tine, sunt încă viu!“ a răspuns.
Te-a întrebat ce mai faci, dar ai fost eliptic, nu voiai să vorbești de tine într-o seară ce era a LUI. Ți-a vorbit și de noua carte care tocmai i-a apărut („semnalul“ cărții), o carte de eseuri – „Respirări“. Avea „probleme“ cu ea, dar n-am auzit bine în ce sens, o țață vorbea foarte tare acolo, în poștă.
Ați încheiat convorbirea după noi urări, după promisiunea dumnealui de-ați scrie în curînd!
Ai plecat emoționat, întotdeauna ești emoționat din cauza dumnealui! Și-i dorești tot binele, sănătate deplină!
Te-ai gândit la dumnealui! Cu toată dragostea și umilința!
Pagină inedită de Jurnal
din Arhiva Aurel Dumitrașcu
