Borca, 25 septembrie 1987

 

Minune dulce,

Nu-s în cea mai bună ordine fizică și sufletească, dar vreau să-ți vorbesc în fiecare din zilele care preced pe 29 septembrie. Deci: îți scriu și azi. Sau, mai bine zis: începând de azi. M-am întors aseară de la P. Neamț – unde mi-am irosit două zile; pentru că nu e nimic clar cu postul acela – și în zori, la poștă, am dat peste epistola ta. Sau ea a dat peste mine. Mai venise și una de la Adrian Marino. Te-am citit singur, în cancelaria pustie. Erai la fel de dulce și am stat numai cu tine. Dacă fluviile se zbat în mințile noastre ca niște capitale din Vest și dacă simțurilor noastre nu le mai trebuie decât rug, nu-i nimic, alegem rugul! Îl alegem împreună.
Povestea cu tine începe să-mi pară tot mai frumoasă; și dacă ferestrele prin care mă vezi nu se vor mâzgăli singure, e semn că lumea poate începe cu noi. Vrei înapoi la mine, la Borca! Aș vrea să-ți spun pentru totdeauna: vino oricând, toate bisericile în care sunt și eu îți sunt deschise!! Ne vom ruga să nu ne păzească nimeni. Ne vom ruga să nu ne mai temem de noi. Bucuria poate purta numele tău. Și răsfățul. Ce nu i se permite Frumuseții! „Cine iubește, aiurează“. Cred că Byron a spus asta. Probabil că merită să aiurezi astfel. Am început să fiu convins că orice venire a ta aici te va înnobila și însenina. Cred că muntele nu te poate lăsa ușor în pace. Îmi place să cred că, totuși, un munte nu are nici o semnificație în absența unui om. Hai să fiu eu omul care te face să pleci în munți! Nu ca Malraux. Nu ca Fidel Castro. Nu ca mai știu eu ce Alimoș. Vii în munți ca și cum ai veni la tine însăți. Pentru că ai să afli tare multe despre tine venind și hoinărind pe aici. Îmi ești tare dragă! Prezența ta în zilele mele de acum este un miracol. Nu e simplu să trăiești într-un miracol. E suficient să amintesc de poem. Dar, voi repeta, te receptez tare profund. Ești pur și simplu un alt poem. Mă las hăituit de farmecul tău și încerc să-ți pun nestemate. Cerceii tăi se odihnesc aici și (să știi!) îți fac în ciudă. Se consideră niște privilegiați și probabil că și sunt. Acolo unde stau ei, în bolul acela de sticlă, se aude și marea. Sunt niște zăpăciți, cerceii tăi! I-am văzut goi, scăldându-se, hârjonindu-se. Nu vreau să-ți spun că-mi lipsești, dar să știi că-mi lipsești. Habar n-am cine ești, dacă stau bine să mă gândesc, dar e tare fain cu tine. Ce păcat că tu (nu eu, nu eu!) vei alege înaintea mea „other voices, other rooms“! Un fel de foame de timp cu tine mă bântuie. Să mă ierți că mă gândesc peste limitele toleranței oficiale la tine. Toate gazetele centrale nu pot pricepe măcar un țărm din farmecul tău. Dacă ai fi și un om bun! Pentru că sunt și păsări urâte! Unele zboară numai pentru că s-au născut cu acest noroc, dar sunt absolut exterioare oricărui simţământ epifanic. Zboară. Ca și cum aș spune: „Mănâncă“. Sau: „Se gâdilă“. Atât. Și Dumitrașcu se gâdilă.Pe rug nu s-ar gâdila? Când Jan Huss a fost ars, a rostit, se spune: „Sancta simplicitas“! În timp ce privea o bătrână care luase un ciot ce sărise din rug și-l aducea să-l pună din nou pe foc. Mă simt atât de bogat de toamnele din munți! Sunt ininseriabile. Partea mea amară de suflet coagulează perfect cu muțeniile acestui anotimp. Mi se-ntâmplă să stau singur, undeva pe munte, și să privesc ore-n șir valea. Singur. Cu gândurile mele. Cu culorile acestea care se multiplică în fiecare zi.
Voi încerca să-ți ofer o iarnă minunată. Pentru tot ceea ce faci de după defilare încoace, meriți o stivă din viața mea. Uite, vezi, ți-o dăruiesc! Mi s-a părut deseori că arta de a primi daruri este o artă stoică. Aș vrea să știi să primești, să te bucuri. Și orice dar să fie de împărțit. O provincie sau un castel, așa încep: face una / unul pe nebuna / nebunul, fuge de acasă, se plimbă în munți cu un boier, se întreabă mai rar și se dăruiește mai mult.
N-am cum să te scot din orarele acelea păcătoase, dar te rog să reziști de dragul meu (acum), pentru că de tine oricum nu poți avea grijă dacă ești mototolită de iubire. Te și văd: o boboacă mofluză urcându-se în tramvai dimineața. Atunci deschid o carte și alerg după tine să te prind. Îți place să te joci. Am să te tăvălesc prin omăturile vacanței. Am să caut pomul nostru de Crăciun. Am să-ți spun povești. Am să recunosc că ești o minune. Te iubește Dumitrașcu! Fie-i zilele… dulci cu tine! Nu știu bine, de fapt, cât meriți timpul meu, dar aș vrea mult să nu-ți bați joc niciodată de ceea ce investesc acum în tine, de toată bucuria aceasta cu care nu pot să nu te aureolez. Sunt oameni de care nu mă mai pot despărți. Sunt și eu un mic vițel care știe să dea bomboane și lui Dumnezeu. Despre noi, Irina, se poate scrie o carte. Prin sărut. Prin îmbrățișare. Dar numai noi o putem scrie. Vezi, sunt ușor patetic, precum toți oamenii cărora încep să le umble prin cap trenulețe. Te iubesc mult, în felul meu. Și degetul de care te țin, când crește fulgerul în iarbă, când umblă cerceii prin camera mea, e un deget prin care umblă dracii.
Zic: Naiba să te ia! Și naiba să fiu eu!
Joacă-te cu mine! N-o să obosesc. Pentru că nu voi obosi în a inventa bucuriile pe care le meriți.
Te sărut! Spune-i domnului profesor că nu pot să nu te sărut! Îl stimez sincer, dar fata lui și-a instalat balansoarul în mințile mele. Slavă ei!
Al tău, cu toate automobilele care nu fac pană,

Aurel
Scrisoare inedită din Arhiva „Aurel Dumitrașcu“
Din volumul în curs de apariție „Scrisori către Prințesă“

Leave a Reply

Your email address will not be published.